Am văzut Raiul

Cartea este o lecție de viață, o invitație la reflecție asupra uneia dintre cele mai profunde experiențe umane. Lumina pe care o răspândește este intensă, iar puterea ei vine tocmai din simplitatea prezentării unor evenimente. A aduce mărturie, a reactualiza un moment dureros din viața unui om care „a văzut Raiul”, dar nu moartea, ne poate ajuta să alungăm angoase și să ne întărim credința în Hristos cel răstignit și înviat.

• Pr. Prof. dr. Emanoil Băbuș

Prefață

Mai fericit este a da decât a lua

Început de poveste

Familia ca zestre

O școală recunoscută în lume

Sfârșitul singurătății

Tânăr medic generalist la Găești

Modernă și lucitoare

Accidentul

Dumnezeu lucrează prin oameni

Căci în RAI multe lăcașuri sunt

Întoarcerea

Un an de sport de performanță în două dimensiuni

Casa Umbrelor și cucuveaua din pervaz

Revenirea din Franța

Refacerea sufletească

Lângă părintele meu, Adrian

Fundația creștină Antim Ivireanul

Credință superficială și superstiții

Floarea prieteniei

Tortul de pe 4 martie

„Samarineanul milostiv”

Gânduri răzlețe

De ce iubesc atât de mult primăvara

Nota editorului

Familia ca zestre

Despre vârsta mea, nu știu cum să vă spun, dar am mai multe vârste. După anul nașterii, 1957, aș cam avea 55 de ani. Însă, ceva este foarte curios, de când am avut accidentul care mi-a marcat viața, în anul 1992, indiferent de trecerea anilor, emoțional eu mă simt tot de 35 de ani. Uneori chiar mă gândesc: când voi avea 80 de ani, să zicem, tot de 35 mă voi simți? Dar asta nu e tot: de la data accidentului, a început o nouă numerotare, așa încât în anul 2012 aș avea.... 20 de ani. Sper să nu mă trezesc cu vârstele mele internată la psihiatrie... Acum să nu credeți că eu nu sunt conștientă de vârsta mea din buletin, însă, lăuntric, scurgerea timpului sufletesc se derulează pentru. mine după aceste trei coordonate. Când mă dor oasele, am sigur 55 de ani, când mă joc și sunt prietena copiilor, clar sunt foarte tânără. Dar, dincolo de aceasta, ceea ce mă reprezintă cel mai bine este oprirea timpului la vârsta de 35 de ani, vârsta celui mai dramatic moment al vieții mele, care mi-a adus multă suferință, dar care, paradoxal, mi-a deschis ușa către o mare bucurie, o nouă viață.

În ceea ce privește ziua de naștere, 27 iulie, nu știu dacă are vreo legătură faptul că eu, fiind medic, am ca ocrotitor tot un medic, pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, un sfânt mult pătimitor... Aici aș dori să fac o paranteză, chiar dacă poate mă repet, și să mă refer la cât de important mi se pare, acum, ca părinții să dea copilului lor un nume de sfânt și, dacă se poate, chiar numele sfântului din ziua de naștere a copilului. Cel puțin eu am înțeles acest lucru anul trecut, când am intrat în Mănăstirea Schitu Măgureanu de lângă grădina Cișmigiu, după îndelungi încercări de a desluși cam pe unde ar fi intrarea – trebuie să precizez un detaliu semnificativ: după accident, eu văd în două dimensiuni, nu în trei, cum este normal. Așa cum Dumnezeu le știe rândui pe toate, era în preajma zilei de 27 iulie, ziua mea de naștere, și am intrat în mănăstire, unde m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze o măicuță. Din câte mi-am putut da seama, se făceau pregătiri pentru hram. Am întrebat-o atunci ce hram avea mănăstirea și răspunsul a venit ca o imensă bucurie și luminare: Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Umblasem mult prin București în căutarea unei biserici cu acest hram și... se afla la doi pași de casa mea! Mai mult, biserica Sfântul Ilie Gorgani (unde obișnuiesc să merg la sfintele slujbe chiar din timpul vieții părintelui Adrian, care, știindu-mi neputința, mi-a permis ca, atunci când nu pot ajunge la dumnealui, să îl am duhovnic pe părintele Emanoil Băbuș) intra în reparații, ceea ce, la dezorientarea mea, devenea o mare și îndelungă încercare... Dar cum Dumnezeu ne iubește necondiționat pe toți deopotrivă și nu ne lasă a cădea în deznădejde (doar că noi nu înțelegem acest adevăr), mi-a îndreptat pașii spre acest loc de tihnă și reculegere.

De multe ori vorbesc cu soțul meu, care este medic ginecolog-obstetrician, despre cât de însemnat este să îți botezi copilul cu numele unui sfânt. Când ajută la venirea pe lume a unui copil într-o zi mare, soțul meu întotdeauna întreabă: „Dar nu puneți și numele sfântului de azi?” Însă cu tristețe constată, nu de puține ori, că oamenii evită nume precum Vasile, Gheorghe, Dimitrie, Parascheva, Elena, Pavel și chiar Nicolae... Dacă nici măcar numele Sfântului Nicolae, atât de așteptat de copii, dar și de noi, adulții, nu ne mai sensibilizează...

Ca profesie, după cum am mai spus, sunt medic, unicul din familia mea. Tatăl meu a fost inginer petrolist și a lucrat în comerțul exterior, ocupând mereu funcții înalte. Provenea dintr-o familie săracă: pe linie paternă bunica era analfabetă, iar bunicul a murit când tata avea zece ani. Deși era o femeie simplă, bunica i-a spus tatălui meu că singura lui șansă de a reuși în viață este să învețe și să fie un om serios. Ceea ce tatăl meu a și făcut și a reușit, fiind recunoscut ca un profesionist în munca sa.

Tatăl meu a plecat peste tot, pentru că era printre puținii specialiști în petrol. Și, fiindcă eu eram un copil dorit, a spus că nu pleacă din țară decât cu fetița lui. Și a primit aprobare de la Ceaușescu, sau cine-o fi fost pe vremea aceea, să plece cu mine. Nu a plecat ca securist, a plecat ca specialist în domeniul lui. Din iubire față de mine, le-a pus această condiție. Cum era nevoie de el, m-a cărat după el. Și cărându-mă după el, așa am putut să văd multe țări. Și am plecat pe la vreo 12-13 ani, nu mai știu câți ani, nici nu mai am pe cine întreba.

Datorită profesiei tatălui meu, noi am locuit multă vreme în străinătate, am avut parte de un mediu prosper și de oportunități pe care mulți copii din vremea aceea nu le aveau. Cu toate acestea, tata mi-a insuflat dorința de a învăța, de a respecta munca și de a fi prietenoasă cu toți oamenii, indiferent de poziția lor socială, de a împărți cu ceilalți din ceea ce am. Tot de la tatăl meu am învățat să perseverez, chiar și atunci când am pierdut, când am eșuat, când am ratat, și să o iau de la capăt. Toate acestea m-au ajutat foarte mult după accident.

Mama mea a fost inginer geolog. Ea provenea dintr-o familie înstărită. Făcuse pensionul, primise o educație aleasă și fusese înconjurată de foarte multă dragoste în familie. A fost o persoană delicată, avea un cult pentru frumos, pentru flori, tablouri, pentru tot ce înseamnă estetică. Și a căutat să-mi imprime și mie această dorință de a mă înconjura și de a mă bucura de tot ceea ce înseamnă frumos. Această bucurie, de a mă entuziasma în fața unei flori, a unui ghiocel, a unei buburuze, a unei păsări, fie ea chiar cioară, au rămas imprimate în mine și m-au ajutat, de asemenea, foarte mult după accident, ca niște resurse sufletești pe calea vindecării.

Astăzi, văd că oamenii nu mai știu să se bucure de lucrurile simple ale vieții; nouă ne lipsește această educație a minții și a inimii, această înțelegere că bucuriile mici nu sunt mici, că lucruri care par mărunte sunt, de fapt, mari. Noi așteptăm să se întâmple în viața noastră evenimente spectaculoase, care să ne facă fericiți, și ratăm întâlnirea cu adevărata fericire, prezentă întotdeauna cu discreție și la îndemâna noastră.

Îmi dau seama cât de important este ceea ce primește un copil de la părinții săi. Modelul de viață al părintelui se imprimă și copilului, însoțindu-l pe tot parcursul vieții. Îmi este clar că optimismul în fața greutăților vieții și capacitatea de a mă bucura de lucrurile mici le am ca zestre de la părinții mei. Și, mai mult decât atât, nu numai că așa încerc să trăiesc, dar aceasta încerc să transmit și eu mai departe.

***

Aveam vreo cinci ani. Părinții mei așteptau musafiri, puseseră masa pentru vreo douăzeci de persoane, lipseau doar paharele, așa că m-am gândit să le pun eu. Am luat o tavă pe care am pus douăzeci de pahare de cristal și am pornit cu încărcătura spre masă. Mama și tata au înlemnit... N-au scos niciun sunet, însă, și m-au lăsat să-mi duc povara până la capăt, de teamă să nu mă sperie și să cad, să mă rănesc. Am reușit să ajung la masă cu bine, iar reacția părinților mei a fost una cât se poate de firească pentru o familie cum eram noi, pentru care iubirea și înțelegerea erau fundamentale: nu m-au certat, nu m-au bătut sau pedepsit, doar mi-au explicat cu blândețe că apreciau ajutorul meu, dar unele lucruri sunt mai grele pentru copii și, de aceea, le fac oamenii mari.

Mă gândesc acum ce mult înseamnă să ai tact ca părinte, să nu gândești egoist, să acorzi atenție și grijă copilului tău, să știi cum să îi vorbești și, mai ales, să ai răbdare, elemente esențiale în relația dintre părinți și copii, caracteristici ale părinților care își iubesc foarte mult pruncii.

Deși le puteam strica petrecerea – puteam să cad, paharele s-ar fi spart și m-aș fi tăiat în cioburi, ceea ce în mod sigur însemna să ajung la spital –, datorită iubirii lor, mama și tata au gestionat momentul astfel încât eu să nu rămân cu o traumă. Țipetele, agitația produsă de un eventual accident, repercusiunile acestuia m-ar fi marcat, indubitabil. Pe de altă parte, nici ei nu și-au ratat petrecerea.

Mă gândesc ce înseamnă iubirea și ce mare artă trebuie să ai ca părinte! Copilul este un dar de la Dumnezeu. Este foarte important să i se creeze un mediu care să co-

Pag. 15 – 21