Roșu stacojiu

Cei treizeci și trei de înțelepți ai robelor stacojii.
O povestire despre tenacitate pe calea ta spirituală

Cu mulți ani în urmă, în China antică, trăia un bătrân înțelept. El călătorea prin lume, mergând din sat în sat, învățând și vindecând oamenii, ajutând după cum putea. Era foarte înțelept. În cunoașterea sa, acesta atinsese acel punct pe care mulți se străduiesc să îl atingă – acea stare spirituală a conștiinței lipsite de ego, în care sinele devine una cu natura eternă a lucrurilor. Bătrânul înțelept era foarte venerat.

Din când în când, unii tineri se adunau în jurul înțeleptului. Ei simțeau că ar renunța la orice doar pentru a-l urma, deoarece știau că și doar dacă ar fi în preajma lui și l-ar urmări cu atenție ar învăța ceva. Înțeleptul le-a permis unora dintre aceștia să îl urmeze, pe alții refuzându-i cu diplomație, cu un cuvânt bun, cu o promisiune, sau cu un sfat binevoitor. Însă nu îi permitea niciunuia dintre discipolii lui să îl urmeze pentru o perioadă prea lungă de timp. Astfel că tinerii veneau și plecau, fiecare poposind pentru o scurtă perioadă de timp pentru a învăța, înainte de a fi trimiși înapoi în satele lor.

Bătrânul înțelept călătorise destul de mult, vindecând și învățând oamenii, iar în acel moment avea cu el cinci discipoli. Într-o noapte, i-a chemat pe toți cinci la el și le-a spus: „Trebuie să mă întorc la mănăstirea care este casa mea spirituală. Sunteți bineveniți cu toții să mă însoțiți, însă trebuie să vă avertizez că trebuie să fiți perseverenți și capabili să țineți pasul cu mine, deoarece călătoria este lungă și nu îi pot aștepta pe cei care merg mai încet. Trebuie să ajung la timp, odată cu solstițiul de iarnă”, Apoi a continuat, spunând, „Mai trebuie să știți că doar unul dintre voi va duce la bun sfârșit călătoria și va ajunge la mănăstire cu mine. Înțelegeți?” După o scurtă pauză, discipolii și-au plecat capetele și au spus, „Da, bătrânule înțelept, înțelegem. Vom merge cu tine”.

Și astfel, a doua zi, bătrânul înțelept împreună cu cei cinci discipoli ai săi și-au început călătoria către munții îndepărtați unde se afla mănăstirea. După ce au mers astfel timp de două zile, la un moment dat au poposit lângă un mic râu. Discipolii au pregătit masa, iar înțeleptul a mâncat împreună cu ei. La scurt timp după aceea, discipolii au adormit. Cam în jur de ora două dimineața, înțeleptul s-a ridicat din locul unde era așezat. Făcând aceasta, el a fost auzit de trei dintre discipolii săi, în vreme ce ceilalți doi au continuat să doarmă. Înțeleptul și-a strâns lucrurile și a părăsit în liniște locul respectiv. Cei trei și-au luat și ei în grabă puținele lucruri pe care le aveau, și l-au urmat. Ceilalți doi au fost lăsați în urmă.

Înțeleptul și cu cei trei discipoli rămași au urcat pe o cărare neumblată, îndreptându-se spre vârfurile munților ce se vedeau în zare și cam după o zi de mers, au ajuns la o prăpastie. De-a latul acesteia, pe deasupra, se afla un buștean destul de îngust. Înțeleptul a traversat prăpastia, mergând fără nici un fel de efort pe buștean, deasupra unui hău de mai multe sute de metri. Unul din discipoli a traversat, după el și cel de-al doilea, însă cel de-al treilea discipol a rămas înțepenit, cuprins de o frică teribilă. Oricât de mult s-a străduit, nu și-a putut învinge teama de a traversa. Astfel, bătrânul înțelept împreună cu ceilalți doi discipoli s-au oprit pentru o clipă de partea cealaltă pentru a face o scurtă plecăciune, al treilea discipol rămânând astfel în urmă. Și astfel, bătrânul înțelept și-a continuat călătoria împreună cu ceilalți doi.

Au călătorit astfel mai multe săptămâni, urcând în tot acest timp. Zilele deveneau din ce în ce mai scurte; iarna se apropia cu repeziciune. În depărtare, se puteau zări vârfurile munților înalți acoperite de zăpadă. Pe când cei trei mergeau printr-o trecătoare a muntelui, au ajuns la o colibă mică, situată la o răscruce de drumuri, unde trecătorii se opreau uneori să se odihnească.

Aceasta era casa unui bătrân fermier ce locuia împreună cu fiica sa. Bătrânul înțelept împreună cu cei doi discipoli ai săi au cerut permisiunea să rămână acolo peste noapte. Ei au oferit în schimb o plată simbolică, pe care fermierul era obligat prin tradiție să o refuze. Nu se obișnuia sa accepți bani de la niște oameni sfinți. Bătrânul fermier i-a invitat în casa lui și le-a oferit hrană, adăpost și s-a asigurat să nu le lipsească nimic.

Fermierul nu mai era în putere, așa cum fusese odată. Era îngrijorat de soarta fiicei lui, în cazul în care printr-un nenoroc, ceva rău s-ar fi petrecut cu el. În timpul conversației pe care au avut-o în acea noapte, fermierul nu a putut să nu observe că unul dintre discipolii înțeleptului era mai arătos și avea ochii strălucitori. Scărpinându-și bărbia gânditor, el i-a spus mai târziu discipolului, „Pari să fii un tânăr foarte puternic și cinstit. Dacă vei vrea să rămâi aici și să îmi fii de ajutor, ți-o voi da pe fiica mea de soție, și după ce eu voi muri, vei moșteni casa, pământul și animalele”.

Discipolul nu era sigur ce să facă, deoarece intențiile sale inițiale fuseseră să călătorească cu bătrânul înțelept la mănăstire.

În timp ce discipolul cântărea oferta fermierului, bătrânul a adus-o în încăpere pe fiica sa. Aceasta era luminoasă precum neaua, feminină și bună la suflet, cu vocea suavă și caracter puternic. Pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere. Astfel, discipolul s-a hotărât pe loc. El avea să rămână să îl ajute pe fermier și să se căsătorească cu fiica acestuia. Vremea petrecută împreună cu bătrânul înțelept îl ajutase să se transforme lăuntric foarte mult, a fost o adevărată schimbare a vieții sale. A avut ocazia să învețe și să experimenteze niște lucruri minunate, însă valea, mica colibă, precum și fiica fermierului, erau perfecte pentru el. Se simțea cu adevărat binecuvântat. Știa că era destinul său să rămână acolo.

În dimineața următoare, la răsărit, bătrânul înțelept s-a ridicat să plece, iar discipolul care se hotărâse să rămână acolo a mers la el și i-a spus, „Înțeleptule, eu m-am decis să rămân aici, în această vale. Oricât de mult și-au dorit inima și sufletul meu să te însoțească la mănăstire, decizia mea este să rămân aici. Aici în acest loc mă voi căsători, îmi voi întemeia o familie, voi evolua spiritual și voi fi fericit. Îți mulțumesc și sunt recunoscător pentru imensa grație pe care ai revărsat-o asupra mea”. După aceasta, discipolul făcu o plecăciune. La scurt timp după aceasta, bătrânul înțelept și ultimul

Pag. 1 – 6