Am aflat cine sunt
-Măi, băieți, a venit un impresar irlandez și
caută pentru un turneu în Irlanda!
Așa ne-a anunțat cineva într-o zi, cu
sufletul la gura și cum ar fi vestit un mare miracol.
Și atunci am
intrat cu toții în panică. Ce șansă! Să plecăm în străinătate!
Străinătatea! Ce cuvânt miraculos, plin de așteptări pentru noi, băieții
români. Străinătatea! Ce miraj...
-Unde-l găsim? am întrebat noi,
înnebuniți de veste.
-La Casa de Cultură, sectorul 3, sună răspunsul
amicului, ca din gura unui oracol.
Mi-am luat costumul de pantomimă,
banda de magnetofon și m-am dus. In autobuzul aglomerat la maximum deja visam la
turneul din Irlanda. Uitasem de înghesuială, de ghionturile și pumnii încasați
la urcare și visam.
Mă vedeam aplaudat de mii de spectatori, înconjurat
de oameni de teatru importanți, de critici și de impresari și, mai ales, de
admiratori.
Exclamațiile și întrebările curgeau gârlă pe lângă mine.
„Sunteți fantastic! Un om ca dumneavoastră cum a putut supraviețui în România?
Ce artă minunată aveți! Unde ați studiat? Să știți că sunteți unic!”
Aici, la acest compliment maximal, m-a trezit controlorul. „Biletul sau
abonamentul dumneavoastră, vă rog!” Acel „vă rog” de la final simțeam cu toată
ființa că nu avea nimic politicos în ton, semăna mai curând cu o amenințare.
Trezit total din vis, i-am dat biletul pe care am avut șansa să-1
perforez la-nceput, când m-am urcat în mașină, și m-am prăbușit apoi în real.
Distrus sufletește, vedeam că România de zi cu zi nu se lasă așa repede
părăsită.
Am ajuns în sfârșit la adresă. într-o sală mare, cu parchet pe
jos și cu o lumină galbenă, bolnavă, dansau de zor niște tinere fete îmbrăcate
în haine populare.
Chiuiau și strigau cu speranta de a încinge
atmosfera. Dar in ciuda efortului depus, totul părea de o tristețe și
singuratate absolute.
Undeva, la o masa de lemn care mai înainte mai
mult ca sigur că servise sedintelor de partid, cu nasul și ochii congestionați
de alcool, cu favoritii rosii si mari statea nemiscat irlandezul. Asa,
privindu-i fata fixa fara expresie semăna cu un personaj negativ din Oliver
Twist.
în jurul lui niște români, cu umerii căzuți în poziție de
admirație și ascultare absolută față de autoritatea straina care trona în
întregime situația, încercau să deslușească de pe fata de Sfinx a acestuia o cât
de mică undă de satisfacție.
Dar impresarul stătea nemișcat, înghețat
într-o privire ce mergea in gol, semănând, cu singurătatea lui, cu sticla de rom
consumată aproape toată, de pe masă.
Atunci m-am grăbit și eu să intru
pe scenă, ca să vadă și altceva Alergând pe trepte, am ajuns într-un suflet la
etaj, la omul de la sunet.
- Vă rog! i-am spus eu abia trăgându-mi
respirația, când o să mă vedeți că intru în scenă, puneți-mi și mie banda
asta... O să vă fac eu semn.
Sunetistul se uită cu ochii bulbucați de
alcool la mine. Pe mica lui masă se afla tot o sticlă cu rom. Se pare că toată
instituția consuma rom, cu ocazia acestui eveniment major.
Din spatele
lui, de pe pereți, mă priveau ispititor, din afișe, mai
multe femei în costum
de baie și chiar goale.
- Ma da” tu cine mă-ta mare mai ești? rupse
tăcerea, brusc, sunetistul. M-am fâstâcit total, la o asemenea reacție nu ma
așteptam, m-am bâlbâit și-ntr-un târziu, pierdut de șocul suferit, am reușit
să-ngăim:
-Sunt actor la Teatrul Național și am venit... adică mi s-a
spus de o vizionare cu un domn impresar din Irlanda și am venit... adică vreau
și eu să fiu văzut... evident, dacă se poate...
Sunetistul îmi urmări
bolboroseala nemișcat apoi, țintindu-mă și mai aprig cu privirea-i congestionată
de alcool, îmi spuse:
-Băăă! du-te bă, d”aici, că n-am timp și ma
enervezi Tu nu vezi c-am treabă?
Și brusc se-ntoarse și mai trase o gură de
alcool.
Am înlemnit Nu știam ce să fac. Apoi, trezit ca din somn, m-am
pomenit că rătăceam pe culoarul instituției căutand ceva, dar totuși nimic
clar.
într-un târziu am văzut că pe scria „Director”. „Ce-ar fi să mă duc
și să-i spun de acea tristă întâmplare?”, mi-a trecut fulgerător un gând. Am
bâtut timid la ușă și am ascultat.
-Intră! se auzi un glas răgușit de
dincolo. Am deschis ușor ușa. în fața mea, la birou, stătea un om cu părul
răvășit șj c-o privire tulbure. Pe birou, evident, trona o sticlă de
rom.
-Domnu” director... am început eu bâiguind, am venit și eu la
vizionare.
-Știu! mă-ntrerupse el brusc. Spune-mi ce s-a
întâmplat!
-Domnu” director... am reînceput eu gâtuit de emoție, să
vedeți, m-am dus cu banda sus și acolo...
Directorul m-a ascultat cu
atenție, apoi, ridicându-se brusc, mi-a spus:
- Urmează-mă! Apoi, alergând pe
hol după el, l-am auzit:
- Viorico, Mitică e la el sus, la sunet?
- Da,
domnu” director, e acolo! răspunse femeia de serviciu, speriată de-această
apariție bruscă.
L-am urmat în goană pe trepte, alergând după el cu mica
mea geantă, unde aveam costumul și banda de spectacol. Prin ușa întredeschisă se
vedea cum Mitică da pe gât ultima înghițitură de rom.
-Ascultă, bă,
nenorocitule! începu directorul să-1 apostrofeze pe sunetist. Tu știi cine e
ăsta? spuse el urlând cu vocea-i răgușită, arătând cu degetul spre
mine.
Mitică sunetistul încremeni. Rămase cu ochii holbați la director și
cu mâna pe sticlă. Era pierdut total.
Dar și mai șocat decât Mitică eram
eu, rămas pietrificat în ușă și neștiind ce să fac. Nici o autoritate din
Teatrul Național sau din cultura română nu a pus așa de tranșant problema în
ceea ce mă privea. Eram emoționat și în același timp derutat, nu știam ce-o să
urmeze.
Chiar așa, cine sunt?! am repetat fulgerător, în minte,
intrebarea. Cine pot fi? m-am întrebat, amețit de impact. Un biet actor la
Teatrul Național, un mim, o biată făptură din ghetoul socialist, îmi răspundeam.
Eram terminat. De fapt, directorul ma confrunta pe mine, pentru prima oară, cu
propria-mi valoare, iar eu n-o găseam.
„Chiar așa, cine sunt?” Brusc mi
s-a facut milă de Mitică, îl vedeam, parcă era la școală, scos la tablă și
decapitat fulgerător de profesor cu o întrebare cheie. Bietul de el nu știa
nimic din lecția asta. Simțeam nevoia să-l ajut, dar nici eu, spre groaza mea,
nu știam răspunsul.
- Bă, nenorocitule! Ãsta... tună directorul cât îl
ținu gura, arătând încă o dată cu mâna către mine, este la fel de mare ca Ion
Dolănescu, numai că nu vorbește!...
Și uite așa, în seara aceea am
pierdut turneul în Irlanda, dar mi-am câștigat, în sfârșit, identitatea…
|
Adevăr Divin
