Amintiri. Vise. Reflecții

pag. 37-38

Ani în șir n-am mai putut păși într-o biserică catolică fără să mă simt cuprins de o teamă tainică la ideea de sânge, căzătură și iezuiți. Acestea alcătuiau ambianța sau atmosfera care o împresura. Ea m-a fascinat însă întotdeauna. Vecinătatea unui preot catolic mă făcea să mă simt probabil și mai puțin în largul meu. Abia pe la treizeci de ani, când am intrat în catedrala Sf. Ștefan din Viena, am putut s-o simt pe Mater Ecclesia fără această senzație de apăsare.
La șase ani au început orele de latină, pe care mi le preda tata. Nu-mi displăcea să merg la școală. îmi venea ușor, pentru că am fost întotdeauna înaintea celorlalți la învățătură. Știam să citesc încă înainte de a merge la școală. îmi amintesc însă de perioada în care încă nu știam și o tot băteam la cap pe mama să-mi citească — și anume din Orbis pictus1, o carte veche pentru copii, în care se găsea o descriere a religiilor exotice, mai ales a celei indiene. Erau ilustrați Brahma, Vishnu și Shiva, ceea ce reprezenta pentru mine o sursă inepuizabilă de interes. Mama mi-a povestit mai târziu cum tot reveneam la aceste imagini. Le simțeam atunci, în mod obscur, înrudite cu „revelația mea originară”, de care nu pomenisem niciodată nimănui, căci era pentru mine un secret de nedivulgat. Mama îmi confirma această hotărâre într-un mod indirect, deoarece nu-mi scăpa tonul de ușor dispreț cu care vorbea despre „păgâni”. Știam că mi-ar fi respins îngrozită „revelația”. Nu voiam să mă expun unei astfel de răniri.
Acest comportament necopilăresc era legat, pe de o parte, de o mare sensibilitate și vulnerabilitate, pe de altă parte — și mai ales — de singurătatea mare resimțită în copilărie. (Sora mea era cu nouă ani mai mică decât mine.) Mă jucam singur și în stilul meu. Din păcate, nu-mi mai amintesc de-a ce anume mă jucam, ci doar faptul că nu voiam să fiu deranjat. Eram cufundat adânc, cu un fel de cucernicie chiar, în jocurile mele și nu suportam să fiu privit sau judecat. îmi aduc aminte însă că, de la șapte la opt ani, m-a pasionat jocul cu cuburi, din care construiam turnuri, ca să le distrug apoi, cu voluptate, prin „cutremure”. între opt și unsprezece ani, desenam la nesfârșit scene de luptă, asedieri, bombardamente, precum și bătălii navale. Apoi am umplut un caiet întreg cu pete de cerneală și mă încânta interpretarea fantastică pe care le-o dădeam. Unul dintre motivele pentru care îndrăgeam școala era că acolo găsisem în cele din urmă tovarășii dejoacă a căror lipsă o resimțisem atâta timp.
Dar am mai găsit ceva care a provocat în mine o reacție ciudată. înainte de a povesti despre ce e vorba, trebuie să menționez că atmosfera nocturnă începea să devină apăsătoare. Se petreceau tot felul de lucruri, care-mi produceau teamă și erau de neînțeles. Părinții mei dormeau separat. Eu dormeam în camera tatei. De la ușa care dădea spre odaia mamei veneau influențe neliniștitoare. Noaptea, mama era înfricoșătoare și misterioasă. într-o noapte, am văzut pășind pe ușa ei o siluetă oarecum luminoasă, neclară, al cărei cap s-a detașat de gât, plutind înaintea lui în aer, ca o lună mică. Imediat s-a format un cap nou, care s-a detașat iarăși. Acest proces s-a repetat de șase, șapte ori. Aveam vise de groază despre lucruri care ba erau mari, ba mici. De exemplu, despre o bilă mică, aflată foarte departe, care se apropia treptat, crescând imens și fiind gata să mă strivească, sau despre fire de telegraf pe care ședeau păsări. Firele se făceau tot mai groase, iar frica mea se tot amplifica, până ce mă trezea.
Cu toate că visele acestea aveau legătură cu pregătirea fiziologică a adolescenței, au avut totuși un preludiu, cam pe la șapte ani: am suferit în perioada aceea de un pseudocrup cu crize de sufocare. în timpul acestor crize ședeam la picioarele patului, cu capul dat pe spate, și tata mă ținea de subsuori. Deasupra mea am văzut un cerc albastru scânteietor, de mărimea unei luni pline, și în interiorul său se mișcau niște făpturi aurii, pe care le credeam îngeri. Această viziune îmi îmblânzea de fiecare dată teama de sufocare. Dar ea apărea din nou în vise. Rolul decisiv l-a jucat aici, din câte mi se pare, un factor psihogen: atmosfera spirituală din casă începuse să devină sufocantă, irespirabilă.
Nu-mi plăcea deloc să merg la biserică. Singura excepție era de Crăciun. Coralul de Crăciun: Aceasta este ziua pe care...

pag. 156-157

Diagnozele clinice sunt importante, întrucât oferă o oarecare orientare, dar ele nu-l ajută cu nimic pe pacient. Punctul decisiv este problema „poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie fundalul uman și suferința umană și numai atunci poate începe terapia medicului. Am văzut asta foarte clar și dintr-un alt caz.
Era vorba despre o pacientă bătrână de la secția de femei, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, bolnavă la pat de patruzeci de ani. Venise la spital cu aproape cincizeci de ani în urmă, dar nimeni nu-și mai amintea de momentul internării ei; toți muriseră între timp. Doar o soră-șefă, care lucra în această instituție de treizeci și cinci de ani, mai știa câte ceva din povestea ei. Bătrâna nu mai putea vorbi și nu putea consuma decât hrană lichidă sau semilichidă. își ducea hrana la gură numai cu ajutorul degetelor. Uneori îi lua aproape două ore pentru o cană cu lapte. Dacă nu era ocupată cu mâncarea, făcea niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și brațele, cărora nu le înțelegeam natura și sensul. Eram profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, dar nu găseam nici o explicație. în conferințele clinice era prezentată ca o formă catatonică1 de demență precoce, ceea ce nu-mi spunea nimic, căci nu mă lămurea absolut deloc în legătură cu semnificația și originea mișcărilor ei ciudate.
Impresia lăsată de acest caz asupra mea caracterizează reacția mea la psihiatria de atunci. Când am ajuns medic, am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria că este. Mă simțeam extrem de jenat față de șeful meu și de colegii care afișau atâta siguranță, în timp ce eu orbecăiam nedumerit prin întuneric. Consideram că misiunea principală a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se petrec în interiorul spiritului bolnav, iar despre aceasta nu știam încă nimic. Eram antrenat deci într-o meserie în care nu mă orientam deloc!
Intr-o seara, târziu, m-am dus prin secție, am văzut-o pe bătrâna cu mișcările ei enigmatice și m-am întrebat din nou: de ce o fi așa? Care o fi explicația? M-am dus la bătrâna noastră soră-șefă și m-am interesat dacă pacienta fusese dintotdeauna astfel.
— Da, mi-a răspuns, dar sora dinaintea mea îmi povestea că pe vremuri bolnava confecționa pantofi.
Apoi i-am studiat încă o dată vechea poveste; scria despre ea că avea niște gesturi de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu mișcări foarte asemănătoare. (La cizmarii de la sate se mai poate vedea asta și astăzi.) Pacienta a murit curând și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare.
— De ce s-a îmbolnăvit sora dumneavoastră? l-am întrebat.
Mi-a povestit că sora lui iubise un cizmar, care însă nu voise să se însoare cu ea dintr-un oarecare motiv și atunci ea „o luase razna”. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte.
Atunci am căpătat primele idei despre originile psihice ale așa-numitei demențe precoce. Din acel moment am acordat toată atenția corelațiilor de sens dintr-o psihoză.
îmi amintesc bine de pacienta a cărei poveste m-a ajutat să-mi clarific fundalul psihologic al psihozei și mai ales al ideilor fixe absurde. Datorită acestui caz am înțeles pentru prima oară limba schizofrenicilor, considerată până atunci lipsită de sens. Este vorba despre Babette S., a cărei poveste am publicat-o.1 în anul 1908 am ținut la primăria din Zurich o conferință pe această temă.
Pacienta provenea din partea veche a orașului Zurich, din ulițele înguste și murdare, unde venise pe lume și trăise într-un mediu sărăcăcios și în condiții mizere. Sora ei era prostituată, iar tatăl, bețiv. Ea s-a îmbolnăvit la treizeci și nouă de ani de o formă paranoidă a demenței precoce, cu megalomania caracteristică. Atunci când am cunoscut-o, se afla deja de douăzeci...

pag. 284-285

De fapt, îngerul ar fi trebuit să-și aibă lăcașul în mine. El cunoaște însă numai adevărul „angelic” și nu înțelege nimic din om. De aceea el apare mai întâi ca dușman al meu, dar eu mă apăr împotriva lui. în a doua parte a visului eu sunt stăpânul citadelei; el stă la picioarele mele și trebuie să ia cunoștință de gândurile mele și să cunoască deci, în același timp, omul.
Este evident că întâlnirea mea cu cultura arabă mi-a lăsat o impresie copleșitoare. Natura emoțională, mai apropiată de viață a acestor oameni ce trăiesc din afecte, fără a reflecta, exercită un efect puternic, sugestiv asupra acelor straturi istorice din noi pe care tocmai le-am depășit sau, cel puțin, credem că le-am depășit. Este ca paradisul copilăriei, din care ne imaginăm că am evadat, dar care, la cea mai ușoară provocare, ne pricinuiește noi înfrângeri. Da, cultul progresului specific epocii noastre este în primejdie de a se lăsa pradă unor vise de viitor cu atât mai copilăroase, cu cât conștiința noastră încearcă să se îndepărteze mai mult de trecut.
Copilăria are însă, pe de altă parte, însușirea de a schița, datorită naivității și inconștienței ei, o imagine mai completă a sinelui, a omului întreg în individualitatea sa nedenaturată. In consecință, vederea copilului și a primitivului trezește în adultul civilizat nostalgii care provin din dorințe și necesități nesatisfâcute. Acestea corespund unor părți ale personalității care au fost retușate și, astfel, șterse din imaginea totală a omului, în favoarea adaptării, apersonei.
Când întreprind o călătorie în Africa pentru a găsi un loc psihic în afara sferei europeanului, atunci vreau în mod inconștient să descopăr în mine acea parte a personalității care a devenit invizibilă sub influența și presiunea faptului de a fi european. Această parte se află în opoziție inconștientă față de mine, pentru că nu o admit. Conform naturii ei, vrea să mă facă inconștient (să mă împingă sub apă), pentru a mă omorî; eu vreau să o fac însă, prin cunoaștere, mai conștientă, căci astfel am putea găsi un modus vivendi comun. Culoarea pielii lui, aproape neagră, îl caracterizează pe arab drept „umbră”, dar nu drept una personală, ci mai degrabă etnică, neavând nimic de-a face cu persoana mea conștientă, ci cu totalitatea personalității mele, deci cu șinele meu. Ca stăpân peste casbah, el este, ca să mă exprim așa, un fel de umbră a sinelui. Europeanului, determinat în mare parte de rațiune, îi este străin mult din ceea ce e omenesc, iar el își face din aceasta un titlu de glorie, fără să remarce că intensitatea vieții lui are de suferit aici și că partea primitivă a personalității este, în consecință, condamnata la o existență parțial subterană.
Din vis reiese limpede în ce sens m-a înrâurit întâlnirea mea cu Africa de nord: mai întâi am fost amenințat de o copleșire a conștiinței mele europene printr-un neașteptat și violent atac al psihicului inconștient. Nici n-am realizat această situație în mod conștient; dimpotrivă, nu mă puteam elibera de un sentiment de superioritate, pentru că, la tot pasul, mi se amintea de calitatea mea de european. Lucrul era inevitabil și accentua o anumită distanță și înstrăinare față de acești oameni atât de diferiți de mine. Dar nu eram pregătit să găsesc în mine forțe inconștiente care să se intereseze cu o asemenea intensitate de cauza celorlalți, încât de aici să rezulte un conflict puternic. Visul l-a exprimat prin imaginea unei tentative de omor.
Adevărata natură a acestei tulburări n-am recunoscut-o decât peste câțiva ani, când m-am aflat în Africa tropicală: a fost primul indiciu în legătură cu acel going black under the skinx, un pericol psihic în mare măsură subestimat care-l amenință în Africa pe europeanul dezrădăcinat. „Dar unde e primejdie, crește și salvarea”, aceste cuvinte ale lui Holderlin mi-au trecut de mai multe ori prin minte în astfel de situații. „Salvarea” constă în aceea că putem conștientiza influența inconștientă cu ajutorul viselor de avertizare. Ele arată că ceva în noi nu se supune doar pasiv influenței inconștiente, ci, din contră, chiar se năpustește cu lăcomie asupra ei, încercând să se identifice cu umbra. După cum o amintire din copilărie poate pune stăpânire pe conștiință cu o emoție atât de vie, încât ne simțim transpuși cu totul în situația inițială, tot astfel acest mediu arab, aparent total diferit...

pag. 388-389

II

Nu există nici un mijloc mai bun care să apere individul de riscul de a se confunda și contopi cu ceilalți decât posedarea unui secret pe care vrea sau trebuie să-1 păzească. începuturile societății evidențiază deja nevoia de organizații secrete. Acolo unde nu există secrete care trebuie protejate din suficiente motive, se inventează sau se ticluiesc „secrete”, care sunt apoi „știute” și „înțelese” doar de inițiații privilegiați — așa cum este cazul rozacrucienilor și al multor altora. Printre aceste pseudosecrete există — în mod ironic — secrete veritabile, care nici măcar nu sunt știute de inițiați, de pildă în acele societăți care și-au împrumutat „secretul” mai cu seamă din tradiția alchimică.
Nevoia de a se înconjura de secrete este de o importanță vitală în stadiul primitiv, căci secretul comun furnizează cimentul necesar coeziunii grupului. în stadiul social, secretul înseamnă o compensare folositoare pentru lipsa de coeziune a personalității individuale care, din cauza unor recăderi constante în identitatea inițială, inconștientă cu ceilalți, se tot desface. Atingerea țelului, și anume a unui individ conștient de specificul lui, devine astfel o muncă educativă îndelungată, aproape lipsită de speranță, întrucât și comunitatea unor indivizi care au avut privilegiul unei inițieri este realizată tot numai printr-o identitate neștiută, chiar dacă aici este vorba de o identitate diferențiată social.
Societatea secretă este o etapă intermediară pe drumul spre individuație: individul lasă încă în seama unei organizații colective înfăptuirea diferențierii lui față de ea; deci încă na s-a recunoscut că de fapt este sarcina individului să stea pe propriile picioare, distingându-se de toți ceilalți. Toate identitățile colective, ca apartenența la organizații, profesiunile de credinți pentru cutare sau cutare ”-ism” și altele asemenea, stau ca o piedică în calea îndeplinirii acestei sarcini. Identitățile colective sunt cârje pentru paralitici, scuturi pentru fricoși, paturi pentru leneși, creșe pentru iresponsabili, dar constituie, în egali măsură, și adăposturi pentru săraci și slabi, un port protector pentru naufragiați, un sân al familiei pentru orfani, o țintă glorioasă, de mult râvnită, pentru rătăcitori dezamăgiți, o țară a făgăduinței pentru pelerini obosiți, o turmă și un țarc sigur pentru oi rătăcite și o mamă, care înseamnă hrană și creștere. Ar fi, așadar, incorect să privim etapa intermediară ca obstacol; dimpotrivă, ea înseamnă, pentru foarte mult timp de acum încolo, singura posibilitate de existență a individului, care pare, azi mai mult ca oricând, amenințat de anonimat. Această etapă intermediară este încă atât de esențială în epoca noastră, încât e considerată de mulți, cu o anumită justificare, ca țel ultim, în timp ce orice încercare de a sugera omului eventualitatea unui pas în plus pe drumul independenței apare drept impertinență sau aroganță, drept fantasmă sau imposibilitate.
Se poate totuși întâmpla ca un individ să se vadă constrâns, din suficiente motive, să străbată pe propriile picioare drumul spre depărtări, întrucât în toate învelișurile, formele, adăposturile, modurile de viață, atmosferele ce i se oferă nu le găsește pe acelea de care are el nevoie. Va merge singur și va reprezenta societatea proprie lui. El va fi propria lui multiplicitate, alcătuită din felurite păreri și tendințe. Acestea nu merg însă necesarmente în aceeași direcție. Din contră, el va fi în dubiu față de sine însuși și i se va părea foarte greu să-și unifice propria diversitate într-o acțiune comună. Chiar dacă în exterior este apărat prin formele sociale ale etapei intermediare, asta încă nu înseamnă că posedă o protecție contra diversității interioare, care-l dezbină de sine însuși și-1 face să afle scăpare în identitatea cu lumea din afară.
După cum cel inițiat în secretul societății sale își află scăparea într-o colectivitate nediferențiată, tot așa și individul are nevoie, pe poteca lui singuratică, de un secret care, din diferite motive, nu poate sau nu are voie să fie divulgat. Un astfel de secret îl constrânge să se izoleze în proiectul său individual. Foarte mulți indivizi nu pot suporta această izolare. E vorba de nevroticii obligați să se joace de-a v-ați ascunselea cu ceilalți și cu ei înșiși, fără a-i putea lua nici pe unii, nici pe ceilalți în serios. De regulă, ei își jertfesc țelul individual nevoii lor de asimilare în colectiv, la care îi încurajează toate opiniile, convingerile și idealurile din jur. împotriva acestora din urmă nu există, de altfel, nici un fel de argumente raționale. Numai un...