Despre psihanaliză: Ultima scriere a lui Freud, Editura Trei

Prezentul volum este dedicat unei expuneri sintetice și accesibile a psihanalizei, care înglobează și depășește primele Prelegeri de introducere în psihanaliză (1916-1917) și seria nouă a acelorași prelegeri din 1933.
Cronologic, ea acoperă aproape treizeci de ani, din 1909, anul celor cinci conferințe ținute în Statele Unite, care au marcat intrarea triumfală a psihanalizei în Lumea Nouă, și 1938, ultimul an de viață al lui Freud, când începe această scriere, rămasă neterminată.

Adresându-se, datorită conținutului său, în primul rând celor care doresc să se inițieze în psihanaliză — studenți ai facultăților de psihologie, medicină, pedagogie, sociologie, filosofie, litere și teologie —, volumul de față poate reține și atenția specialiștilor prin faptul că reprezintă o sinteză a întregii opere a lui Freud, la care se adaugă idei noi.

Nu, conștiența nu poate fi esența elementului psihic, ea este numai o calitate a acestuia, și anume o calitate inconstantă care mai des este absentă, decât prezentă. Factorul psihic în sine, oricare i-ar fi natura, este inconștient, și probabil de un tip asemănător cu toate celelalte procese din natură despre care avem cunoștință. Pentru argumentarea acestei aserțiuni, psihanaliza se raportează la un număr de fapte.
Freud

Visul este o psihoză, cu toate inepțiile, formațiunile delirante, iluziile senzoriale ale unei psihoze. E adevărat, este o psihoză de scurtă durată, inofensivă, înzestrată chiar cu o funcție folositoare, inițiată prin acordul persoanei, încheiată printr-un act de voință de către ea. Cu toate acestea, este o psihoză și învățăm pe baza ei că până și o modificare atât de profundă a vieții psihice poate fi anulată, poate lăsa spațiu funcției normale. Este atunci prea temerar să sperăm că ar trebui să putem supune și îmbolnăvirile spontane temute ale vieții psihice influenței noastre și să le vindecăm?
Freud

LUMEA INTERIOARÃ

Nu avem altă cale de a comunica despre un set de complicate evenimente simultane decât descriindu-le succesiv, și de aceea toate prezentările noastre suferă la început de o simplificare unilaterală și așteaptă să fie completate, dezvoltate și, astfel, rectificate.
Reprezentarea unui Eu, care intermediază între Se și lumea exterioară, preia cerințele pulsionale ale unuia pentru a le duce la satisfacere, face pe baza celuilalt percepții pe care le evaluează ca amintiri, a unui Eu care, interesat de autoconservarea lui, se pune în defensivă față de pretenții prea mari din ambele părți, fiind condus în toate deciziile sale de indicațiile unui principiu al plăcerii modificat — această reprezentare este de fapt valabilă numai pentru Eu până la sfârșitul primei perioade a copilăriei (pe la cinci ani). în jurul acestei vârste a avut loc o modificare importantă. S-a renunțat la o porțiune a lumii exterioare, cel puțin parțial, ca obiect, ea fiind preluată în schimb (prin identificare) în Eu, devenind deci o parte componentă a lumii interioare. Această nouă instanță psihică continuă funcțiile pe care le exercitaseră acele persoane ale lumii exterioare, ea observă Eul, îi dă comenzi, îl judecă și îl amenință cu pedepse, exact ca părinții al căror loc l-a preluat. Noi numim această instanță Supraeul, o simțim în funcțiile ei de judecată ca pe conștiința noastră morală. Remarcabil rămâne că Supraeul etalează de multe ori o severitate pentru care părinții reali nu au dat exemplul; și că nu trage la răspundere Eul numai pentru faptele sale, ci și pentru ideile sale și pentru intențiile sale neîndeplinite, care par să îi fie cunoscute. Ne amintim că și eroul legendei lui Oedip se simte vinovat din cauza faptelor lui și se supune unei autopedepsiri, deși forța coercitivă a oracolului ar fi trebuit totuși să-l achite de vină în judecata noastră, ca și în verdictul lui însuși. De fapt, Supraeul este moștenitorul complexului Oedip și este instituit abia după rezolvarea acestuia. Severitatea sa excesivă nu urmează de aceea modelul real, ci corespunde forței apărării folosite împotriva tentației complexului Oedip. O intuire a acestei stări de fapt stă pesemne la baza afirmației filosofilor sau a credincioșilor că sensul moral nu poate să îi fie inoculat omului prin educație sau să fie dobândit de el în viața în cadrul comunității, ci i-a fost implantat dintr-o sursă mai înaltă.
Atâta timp cât Eul lucrează în acord total cu Supraeul, nu este ușor să diferențiem manifestările ambilor, dar tensiunile și înstrăinările dintre ei se vor remarca foarte curând. Chinul mustrărilor de conștiință corespunde exact fricii copilului în fața pierderii iubirii, o frică al cărei loc a fost luat de instanța morală. Pe de altă parte, dacă Eul a rezistat cu succes tentației de a face ceva care i-ar fi dezagreabil Supraeului, se simte înălțat în orgoliul său și întărit în mândria sa, ca și cum ar fi făcut o achiziție valoroasă. în acest fel, Supraeul continuă să joace rolul unei lumi exterioare pentru Eu, deși a devenit o parte a lumii interioare. El reprezintă pentru toate perioadele ulterioare din viață influența perioadei...