Secretul domnului Everit

Această carte prezintă o etapă importantă din viața unui tânăr plin de datorii care are șansa de a întâlni un mentor în persoana unui bărbat mai în vârstă, un om respectabil, cu un anumit statut social și financiar. O poveste plină de umor și de răsturnări de situații care te va învăța cum să reușești în viață sau, cel puțin, îți va oferi un ghid util în recunoașterea și obținerea succesului personal, financiar sau în relațiile interumane.

La finalul călătoriei sale, naratorul va afla secretul domnului Everit: fericirea nu este ceva ce ți se întâmplă pur și simplu, ci o atitudine pe care o cultivi în fiecare moment al vieții tale. Mesajul acestei istorisiri este simplu și constituie cheia de acces către o lume mai bună. Naratorul învață din exemplele domnului Everit arta vieții fericite, a universului cu posibilități nelimitate.

Secretul Domnului Everit te va face să visezi cu ochii deschiși, să speri, să iubești, să râzi și să plângi în același timp, o carte care te va provoca să-ți pui numeroase semne de întrebare și să-ți arăți adevărata personalitate.

Introducere / 10

Marea păcăleală a roabei / 13

Lecția 1: Stele dincolo de telescop / 15

Lecția 2: Gânduri mărunte / 23

Lecția 3: Pescarul flămând / 32

Lecția 4: Boabe stricate / 42

Lecția 5: Fotografii împrumutate / 52

Lecția 6: O limonadă bună / 60

Lecția 7: Meriți! / 71

Lecția 8: Bani fericiți / 76

Lecția 9: Fă ceea ce vrei! / 86

Lecția 10: Ușurel / 96

Lecția 11: Fericit și flămând / 107

Lecția 12: Păstrătorul credinței / 116

Lecția 13: Nu îți doza pasiunea / 125

Lecția 14: O afacere mai bună / 135

Lecția 15: O dorință și o cale / 141

Mulțumiri / 148 Despre autor / 150

STELE DINCOLO DE TELE5COP

Unii oameni spun că, înainte de a ne naște, ne stabilim o serie de întâlniri cu cei care ne vor influența destinul. Dacă aș fi știut cât de mult îmi va schimba lumea acest om ciudat, l-aș fi căutat cu mult timp în urmă. Dar el m-a învățat că nu poți programa viața. Sunt încă multe lucruri pe care aș fi vrut să i le comunic. Poate că dacă vă spun vouă’ povestea mea, o va auzi cumva și el...

Am ajuns la interviul pentru o slujbă la fabrica de roabe cu douăzeci de minute mai târziu. Bert Everit a ieșit din micul său birou purtând o pereche nouă de blugi Wrangler și un pulover destul de larg pentru a ascunde « modesta » sa burtă asemănătoare cu a lui Buddha.

M-a întâmpinat călduros și mi-a strâns mâna vreme îndelungată. Pentru o secundă m-am temut că mă va îmbrățișa, dar nu a făcut-o.

– Te așteptam, mi-a spus el fără nicio altă intro­ducere.

Oare am pierdut slujba chiar înainte de a fi an­gajat? Nu puteam să-mi permit acest lucru. Situația creditelor mele se înrăutățea cu fiecare zi ce trecea.

– Mă scuzați că am întârziat... Era aglomerație pe...

– Nu, nu, nu-ți face griji, râse el. Abia așteptam să te cunosc.

Oare așa îi întâmpina acest individ pe toți cei care veneau la interviu? Înainte de a înțelege modul în care am fost primit, m-a luat cu el și m-a prezen­tat tuturor șefilor de departamente, de parcă aș fi fost o veche cunoștință de-a sa. În tot acest timp și-a ținut mâna În mod reconfortant pe umărul meu, m-a privit drept În ochi și mi-a pus mai multe întrebări despre viața mea decât despre abilitățile pe care le aveam. În ora petrecută cu el am primit mai multă atenție decât atunci când mergeam la psiholog.

Când domnul Everit m-a invitat să rămân la cină, nu am fost prea surprins. M-a condus la apartamentul lui de tip studio din spatele fabricii, o locuință ce aducea cu bârlogul unui hobbit, presărată cu carapace de țestoase de Galapagos, filmele Închiriate ale lui Anthony Robbins și o colecție rară de figurine Yoda. Am mai Întâlnit oa­meni asemenea lui. Erau fie nebuni, fie genii. Poate amândouă.

Și-a pus un coif de bucătar cu auto graful lui Wolfgang Puck, a gătit un delicios pește în stil cajun, după care și-a deschis rezerva de coniac. Eram surprins să-I observ pe acest individ straniu cu gesturi de o simplitate dezarmantă, un amestec de măiestrie și umilință.

După masă, m-a scos pe mica sa terasă ce dădea spre o vale luxuriantă, de unde puteam auzi vocile vietăților nopții.

– Cât de bine e aici! spuse el, cu o sclipire în ochi, în timp ce inspira adânc aerul de țară.

Luna nu răsărise încă, iar cerul de noapte mă uimea cu miliardele sale de stele.

– Vă vine să credeți câte stele sunt pe cer? l-am Întrebat eu.

– Da, îmi vine – de aceea le pot vedea, răspunse el. Dominic nu s-a abținut deloc. Dominic? M-am întors spre el. – Cine naiba e Dominic?

– Dominic este numele pe care i l-am dat eu lui Dumnezeu.

– Dar de ce nu-i spuneți Dumnezeu?

– Cuvântul a fost destul de mult folosit de-a lungul anilor. Îmi place mai mult Dominic. Atunci Dominic să fie.

– Dominic a creat universul cu o fantastică abun­dență. De-a dreptul extravagant. Cascada Niagara a fost ideea Lui, spre deosebire de acele invenții prostești pe care le pui la duș pentru a drămui apa. Trebuie să stai acolo de două ori mai mult pentru a te uda. Atunci care e ideea? Ecologiștii ar trebui să înțeleagă aluzia.

Stăteam acolo, asimilând totul și întrebându-mă dacă Bert Everit este o salcie singuratică sau dacă îi lipsește vreo doagă.

– Acolo unde te uiți acum sunt milioane de stele, continuă el pierzându-se în peisaj. Și dincolo de ele se află alte miliarde. Își puse mâinile după cap și se aplecă atât de mult, încât credeam că o să cadă.

– Ai putea construi un telescop mai mare decât domnul Everit și tot ar mai exista numeroase stele pe care nu le-ai putea observa. Universul este coșmarul unui numărător de boabe, dar deliciul unui mistic.

Nu m-am gândit niciodată la univers ca fiind infinit de bogat. Petreceam mai mult timp să-mi sincronizez venirea și plecarea din apartament, ast­fel încât să nu fiu încolțit de gazdă.

– Ai fost vreodată în Hawaii? m-a întrebat el brusc. Hawaii? Glumești?

– Nu l-am văzut decât la televizor și în filme. Eu am fost acolo cu Marlene în luna de miere.

E un loc grozav. Totul este gigantic. Frunzele palmierilor sunt așa de mari, încât este nevoie de doi oameni pentru a încărca una într-un camion. Am întrebat un cuplu de-acolo: «Aveți anotimpuri în Hawaii?» Doamna mi-a răspuns chicotind: «Da, în fiecare toamnă ne certăm cu privire la cine o să grebleze frunza!»

Oare toate acestea erau adevărate sau le inventa pe parcurs?

– Ai fost vreodată În Australia?

– Nu.

– Am fost acolo în interes de serviciu. Am văzut statui a unui cangur preistoric de 10 metri. Mamă! Îți poți imagina că te afli în mașină, cotești și te trezești față-n față cu un astfel de exemplar?

Își plesni coapsa și râse, cu siguranță se amuzase tare.

– Ai fost vreodată în timpuri preistorice? Oare chiar m-a luat de fraier?

– Din câte îmi amintesc, nu am fost. .

– Odată, la un muzeu, am văzut o replică a unui armadillo de dimensiunea unui Volkswagen Beetle. Bine, bine.

– Unde vreți să ajungeți cu toate astea? Se jucase destul cu mine.

– S-a dorit ca viața să fie mare și abundentă.

Totul, peste tot, să fie În cantități infinite, având capacitatea de a se reproduce în număr infinit pen­tru totdeauna. Destul, din toate pentru toți. Etern.

E posibil să fie așa, dar atunci, m-am gândit eu, de ce înainte de a merge undeva, trebuie să trec pe la benzinărie pentru a-mi umfla roata din spate ce răsuflă mereu? Dacă mi-aș permite o roată nouă, aș cumpăra-o. Între timp, oamenii mor de foame, co­pacii dispar, mai repede decât pâinea caldă, iar apa de la robinet are gust de lichid de transmisie.

– Deci, ce s-a petrecut, domnule Everit? l-am în­trebat eu direct. Dacă universul este atât de abun­dent, de ce lucrurile bune sunt așa de tare și de ce nu au toți oamenii ceea ce-și doresc?

El a rămas tăcut o perioadă. M-am gândit că l-am blocat. În final, s-a Întors spre mine și mi-a spus:

Pag. 15 – 19