|
Viața și minunile Sfântului Iov
Codrea
Satul
sfinților
Sfântul Iov Codrea s-a
născut în anul 1902, când în
Maramureșul din dreapta Tisei începuse renașterea ortodoxă, după îndelungi
prigoniri din partea uniaților. S-a născut chiar în satul în care renașterea
ortodoxă a și început, în satul Iza.
Satul Iza, locul de
baștină al sfântului, a dăruit, chiar din prima jumătate a veacului al XX-lea,
mai mult de o sută șaizeci de monahi și monahii. Tot în secolul XX, acest
meleag uimitor a rodit și o mare mulțime de mucenici, mărturisitori și asceți.
Evenimentele acelui timp ne amintesc de primele veacuri ale creștinismului: la
început, bucuria poporului de a fi dobândit credința adevărată, apoi cumplitele
prigoane și porunca de a se dezice de credință pentru bunurile acestei lumi și
pentru a-și salva viețile și, în sfârșit, mucenicia în masă, inclusiv în
rândurile copiilor, și mărturisirea lui Hristos.
În anii 1902-1903, țăranii ortodocși din Iza au
reușit să se unească oficial cu Biserica Ortodoxă Sârbă. Autoritățile
austro-ungare au pornit o adevărată teroare împotriva țăranilor ortodocși: în
sat au fost aduși la început jandarmi, apoi soldați, care făceau totul pentru a
transforma viața ortodocșilor într-un iad. Îi chinuiau chiar și pe copii,
gonindu-i iarna desculți prin zăpadă, iar vârstnicilor le rupeau coastele, îi
loveau până le rupeau organele interne, sau pur și simplu îi băteau pe ortodocși
până îi omorau. Erau două metode mai importante de schingiuire: le băgau
oamenilor ace sub unghii sau îi legau cu o funie de un cal pe care-l obligau să
alerge, zdrobind de pietre trupul pe care îl târa după el.
Dar nici acestea nu li
s-au părut îndeajuns conducătorilor uniați: în anii 1903-1904 și în anii 1913-1914,
în orașul maramureșean Sighetu Marmației (centrul administrativ al Maramureșului)
au avut loc procese demonstrative împotriva locuitorilor ortodocși ai satului
Iza, sub învinuirea de... trădare de stat. În timpul celui de-al doilea proces,
i-au schingiuit atât de mult pe ortodocșii învinuiți, încât după prima ședință
de judecată, pe primii trei mărturisitori chemați pentru interogatoriu au
trebuit să-i trimită în spital, întrucât din cauza batjocurilor și a chinurilor
nu mai gândeau coerent!
Cu toate acestea, urmând
exemplul Izei, au început să revină la Ortodoxie sat după sat.
Însă și teroarea s-a
răspândit în toată regiunea, care a născut o mare mulțime de noi mucenici și
mărturisitori. Un singur cuvânt, o singură carte ortodoxă, simplul refuz de a
merge la biserica uniată, puteau fi pretexte pentru amenzi, bătăi, arestări,
tot felul de batjocoriri și chiar pentru omor... În acești ani, poporul din
Maramureș s-a acoperit pe sine cu o nemuritoare slavă – cu cât îi chinuiau mai
rău pe țărani, cu atât mai puternic tindeau ei spre credința sfântă a
înaintașilor lor, dovedind întregii lumi că, pentru ei, credința curată în
Hristos este mai scumpă decât viața.
Iza a devenit satul
sfinților mucenici, ortodocșii fiind omorâți direct pe străzi sau la jandarmerie.
În perioada Imperiului Austro-Ungar erau atâția mucenici, că jandarmii îi
duceau noaptea, în secret, și-i îngropau în pădure într-o groapă comună uriașă.
Lângă această groapă comună a apărut mai târziu Mănăstirea Sfântului Nicolae
din Iza).
Acum majoritatea numelor
celor care au pătimit pentru Hristos în Iza și în restul Maramureșului nu mai
pot fi aflate, dar despre unii luptători pentru credință s-au păstrat destule
mărturii pentru proslăvirea lor. Acestea se referă în primul rând la cei din
Iza: Ioachim Vacarov, Maxim Pliska, Constantin Vacarov, Maria Madiar. Ioachim
Vacarov și Maxi~, Plisca au devenit primii conducători ai renașterii Ortodoxiei
în regiune, dobândind de’ la Biserica Sârbă recunoașterea Izei Ortodoxe! În
componența Patriarhiei Serbiei, în anii 1902-1903.
Pentru aceasta au fost chinuiți și condamnați de conducătorii
austro-ungari, la) primul proces al ortodocșilor din Sighetu Maramureșului în anii
1903-1904. După ieșirea din închisoare
a lui Ioachim, jandarmii l-au împușcat noaptea de după un colț, iar Maxim, după
schingiuiri neomenești, a ieșit din închisoare bolnav pe moarte și curând și-a
dat duhul lui Dumnezeu. Acești oameni nu și-au cruțat viața pentru Hristos și în
orice moment erau gata de moarte mucenicească. Constantin Vacarov, om de mare
evlavie (mai târziu, mulți dintre copiii săi au devenit monahi), în timpul
Primului Război Mondial a fost scos seara din casă de către jandarmi, de față
cu femeia și copiii săi mici, și a fost bătut pe ulița satului Iza cu cizmele
potcovite. El a trecut la Domnul spre dimineață, din cauza bătăilor care i-au
prefăcut trupul într-o bucată de carne sângerândă. Din cauza bătăilor
jandarmilor a murit și tânăra fată Maria Madiar, încă neajunsă la maturitate,
care, împreună cu alte fete din obștea Iulianei Procop, a suferit chinuri
groaznice. Ea împreună cu alte fecioare ale lui Hristos, pe un frig de -30 grade
, au fost udate de jandarmi cu găleți de apă rece ca gheața. Toate au
stat în apa unui râu înghețat de munte, unde le-au mânat persecutorii; după
aceea, dimineața, au fost gonite pe ulițele satului. Pentru a le batjocori și
mai mult, jandarmii au rupt hainele de pe ele.
Iuliana Procop din Iza
(care la călugărie a primit numele Parascheva, fiind întemeietoarea celei mai
mari mănăstiri de maici din Carpați) a fost bătută cu atâta sălbăticie de o întreagă
cazarmă de jandarmi, încât, socotind-o moartă din cauza capului spart, călăii
au îngropat-o în nisip. Dar Hristos a înviat-o pe mireasa Sa. Ea a revenit la
viață. Când au adus-o acasă, tot trupul muceniței, de la cap până la călcâie,
după mărturiile rudelor, era vânăt și nu puteai să spui că e un corp de om viu.
După moartea ei, mulți ani mai târziu, când trupul maicii a fost spălat cu apă,
persoanele care o spălau s-au cutremurat: pe trupul muceniței, în multe
locuri, se puteau vedea urmele potcoavelor de la cizmele jandarmilor
austro-ungari, apărători ai uniației...
Pag. 9 – 13 |
Adevăr Divin
