Deși îl vizitase în 1915 și văzuse ce era de văzut, regina Maria se
îndrăgostește de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât își
construiește, pe țărmul stâncos și sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune
că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de
combustia istoriei, este pur și simplu sincron cu realitatea, ba chiar o
înrâurește, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema
artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecții și chiar și politicienii
vin vară de vară la Balcic, înfrumusețându-l și pregătindu-l pentru o
promițătoare carieră de stațiune marină și culturală.
Ca orice paradis, și
Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia l-a reconstruit însă atât de bine din
fărâme de memorie, din documente și fotografii de epocă, încât se poate spune
că, printr-o carte atât de frumoasă, am recâștigat, simbolic, paradisul
pierdut.
„Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin
pitorescul lui natural, cât și printr-un pitoresc uman, nu mai puțin bătător la
ochi. În totul, era diferit, era altfel. Istorie, legendă, cine mai știe
unde era adevărul? De fapt, translația spre legendă e un semn bun, un simptom de
vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să
stârnească imaginația. Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real,
și transfigurându-l, s-a așezat un Balcic imaginar.“
• Lucian BOIA |
Adevăr Divin
