Experimente privind viața de după moarte

Capitolul I. Începe călătoria

S-a spus că adevărul este mai ciudat decât ficțiunea și că ne­bănuite sunt căile Domnului. Darurile pot apărea în cele mai ciudate momente și în cele mai neașteptate locuri. Uneori, un dar ia forma unei întrebări. Alteori, darul este efemer, în vreme ce alteori ne rămâne pentru totdeauna.

În primăvara lui 1993, la o conferință a Societății Americane de Psihosomatică (American Psychosomatic Society), am cunoscut un psiholog clinician, dr. Unda Russek.

După conferință, i-am făcut o vizită acestei noi cunoștințe.

La încheierea vizitei, la ora 4 dimineața, Unda mă conducea cu mașina la aeroportul Fort Lauderdale, deoarece aveam o cursă devreme pentru a mă întoarce la Universitatea din Arizona, Tucson. Pentru mine, ce s-a petrecut atunci m-a luat complet prin surprindere, deși presupun că ea așteptase momentul oportun. Știu acum că Unda mi-a oferit un dar special adresându-mi o întrebare diferită de orice mai fuse­sem vreodată întrebat:

– Crezi că este posibil ca tata să fie încă în viață?

Obosit, dar curios, m-am întrebat de ce Unda mă întreba pe mine o chestiune atât de personală și importantă.

– Nu sunt sigur, i-am răspuns. Ar conta dacă ți-aș spune că, după părerea mea, este posibil? Unda m-a privit îndelung. – Da, a răspuns.

– De ce ar conta părerea mea?

– Deoarece ești un om de știință respectabil și dacă tu crezi că este posibil, probabil că ai tu un motiv.

Fără a ști prea bine de ce, m-am simțit impulsionat să îi spun un secret pe care nu îl mai dezvăluisem nimănui.

– Cu ani în urmă, pe când eram profesor la Yale, m-a preocupat o ipoteză referitoare la modul în care sistemele depozitează informații.

I-am povestit că aceasta m-a condus, de fapt, m-a forțat să recunosc posibilitatea supraviețuirii conștiinței. Dar nu am discutat niciodată această ipoteză cu cineva, deoarece chesti­unea era atât de controversată.

Încântată, Linda a vrut imediat să afle detalii. Dar răspun­surile trebuiau să aștepte până când aveam să mă reîntorc în Florida.

După două săptămâni, m-am întors. În timp ce mă plim­bam cu Unda pe plaja de la Roca Raton, i-am explicat:

– Toate sistemele, în procesul de a deveni și de a-și păstra integritatea, depozitează informații în mod dinamic. Sistemele sunt alcătuite din componente care distribuie informații și energie, de la atomi și substanțe chimice, prin celule și organisme, până la planete, galaxii și universul ca întreg. Logica matematică duce la concluzia că toate sistemele nu numai că sunt „vii” în diverse grade, dar și că informațiile continuă să supraviețuiască precum un sistem de energie vie, ce se dezvoltă după ce structura fizică a încetat să existe.

Urmând șirul logic al raționamentului, tot ce știam despre fizică și psihologie m-a obligat să dezvolt ipoteza „sisteme­lor vii de infoenergie”. Cu alte cuvinte, folosind o expresie mai accesibilă, dar și mai controversată, am folosit cuvintele suflete vii (Anexa A oferă mai multe informații despre ipoteza sufletului viu).

Atunci când i-am expus aceste idei Lindei pentru prima dată, scepticismul ei mi s-a părut a fi la fel de puternic ca al meu. Și-a ridicat sprâncenele, într-un mod pe care la puțin timp după aceea aveam să îl respect și să îl ador, în timp ce căuta cu febrilitate erori în raționamentul meu. Am așteptat și am observat-o încercând. În acel moment, cel puțin, nu a putut găsi niciuna. În schimb, m-a întrebat dacă m-am gândit la posibilul impact al ipotezei mele.

– Îți dai seama de implicațiile ipotezei tale?

– Sunt conștient de unele ‚dintre ele, i-am răspuns emoționat, si sincer să fiu, sunt destul de speriat.

La puțin timp după aceea, am aflat că Linda era motivată să investigheze subiectul dintr-un motiv foarte personal, cel care lansase conversația de la bun început. Dorea să știe dacă ar fi fost posibil să comunice cu tatăl ei. Dr. Henry I. Russek fusese un respectat cardiolog și om de știință, iubit de colegi, pacienți și familie. La moartea sa, în 1990, Linda a încercat să descopere, în mod științific, dacă tatăl ei, care îi fusese men­tor, coleg și cel mai bun prieten, mai era alături de ea.

Așadar, nu era nicio surpriză că m-a îndemnat să investi­ghez această posibilitate. Mi-a spus:

– De dragul tatălui meu și al familiei mele, trebuie să testăm această ipoteză. Mă ajuți?

Puneți-vă în locul meu. Tocmai ați dezvăluit o posibilă bombă științifică unei femei frumoase și amabile pe care abia o cunoașteți. Sunteți conștient că mulți dintre colegii de la Universitatea Arizona și dintre profesorii de psihologie din întreaga lume v-ar ridiculiza și chiar ar încerca să vă distrugă cariera academică dacă ar ști că v-ați gândit serios să faceți cercetări în această direcție.

Și iată-mă îndrăgostit de iubirea Lindei pentru tatăl ei. Mă aflam față în față cu visul ei de a afla pe cale științifică, dacă într-un fel sau altul, conștiința tatălui ei mai exista.

Am privit-o în ochii aceia întrebători și nu am putut rezis­ta rugăminții ei de a iniția aceste cercetări de temut.

– Da, am încuviințat. Dar cu condiția să nu mai spunem nimănui.

Cercetările încep... în secret

În următorii doi ani, în timpul nostru liber, ne-am luptat să definim modalități de a explora prin experimente ipoteza sufletului viu. Cercetările noastre s-au desfășurat în mare secret în Roca Raton. Unele experimente au fost realizate în biroul tatălui Lindei. Altele, în apartamentul ei, iar unul chiar în cel al mamei sale.

De-a lungul a doi am, am efectuat douăzeci de expe­rimente diferite. În cadrul unei serii, de exemplu, folosind analizatoarele de spectru Hewlett-Packard și mașinile Lexicor cu 24 de canale care analizează undele cerebrale, am măsurat semnele vitale și activitatea cerebrală a Lindei în două perioa­de: prima în timp ce se gândea pur și simplu la tatăl ei, apoi în timp ce încerca să comunice cu el.

Am adunat o cantitate impresionantă de date interesante care păreau să sprijine ipoteza că Linda putea să comunice cu tatăl său. Dar aceste prime eforturi exploratorii erau departe de a fi concludente. Am început să ne întrebăm dacă am pu­tea crea niște protocoale științifice care să îl implice pe Henry în mod activ ca participant la aceste cercetări, participare sub forma unui rol pe care într-un final l-am denumit partener ipotetic, decedat de investigații.

„Ipotetic”. Scepticismul și precauția științifică care do­minau întreaga noastră activitate în acest domeniu suspect impuneau o etichetare care să nu ofere nimic drept sigur. împreună cu Linda, m-am dedicat unui program de cercetare sistematic.

Despre experimentele noastre din această perioadă nu pot spune decât că nu au produs nimic ce ar putea fi publicat, ci doar câteva elemente derutante. Una mat ales ne dă încă bătăi de cap: după o încercare de a-l contacta pe tatăl Lindei în care analizatorul de spectru și datele undelor cerebrale păreau să sugereze că ceva imposibil de definit chiar avusese loc, Linda mi-a spus că ceasul pe care îl primise de la tatăl ei nu mat mergea bine.

Când i-am dus ceasul la un ceasornicar pentru a-i înlocui bateria, acesta a descoperit spre surprinderea lui că ceasul acesta digital marca Setko mergea de fapt înapoi; atât el, cât și alți ceasornicari pe care i-am contactat atunci mi-au spus că nu mat întâlniseră așa ceva. Nu susțin că ar fi vreo legătură cu experimentele; doar că este una dintre acele anomalii care par să abunde în acest domeniu, încât nu mai știi dacă să te amuzi sau să te îngândurezi.

Două vieți

În perioada în care desfășuram acest proiect de cerce­tare secret, lucram la Universitate a din Arizona ca profesor de psihologie, medicină, neurologie și psihiatrie. Probabil că unora dintre colegii mei li se părea neobișnuit că activam acolo, având în vedere instituțiile mat prestigioase pentru care am lucrat. Dar aveam motivele mele întemeiate. Cariera mea academică nu urmase o cale obișnuită. În primul an ca student la inginerie electrică la Cornell, mi-am dat seama după doar două săptămâni că nu era de mine; am schimbat macazul și am absolvit după patru am Colegiul de Arte și științe de pregătire medicală, cu specializarea principală în psihologie și secundară în chimie (probabil că mama ar vrea să adaug că am făcut parte din grupul Phi Beta Kappa).

Când am mers la facultate, am făcut altă greșeală, aceea că am ales Universitatea Wisconsin deoarece profesom din de­partamentele de psihologie, psihiatrie și medicină se concen­trau pe un domeniu care mă interesa: psihofiziologie și medi­cină psihosomatică, care este studiul modului în care mintea afectează corpul. Am schimbat macazul din nou și m-am transferat la Harvard, unde mi-am luat diploma de master în psihologie clinică și doctoratul în psihologia personalității, după care am fost recrutat ca asistent universitar.

Trei ani mai târziu am fost recrutat de Universitate a Yale. La treizeci și doi de am devenit unul dintre cei mat tineri profesori asociați titulari din campus și am fost rapid promovat la titlul de profesor de psihologie si psihi­atrie. În anii petrecuți la Harvard si Yale, cercetările mele s-au concentrat pe domenii de avangardă ale psihologiei și medicinei, precum biofeedback și relaxare (am fost printre primii președinți ai Societății de Cercetare în Biofeedback ­Biofeedback Research Society –, dar și fondatorul

Pag. 23 – 27