Creierul copilului tău

CAPITOLUL 1

PÃRINȚI CARE SUNT INTERESAȚI DE DEZVOLTAREA CREIERULUI COPIILOR LOR

Părinții sunt de multe ori experți cu privire la corpurile copiilor lor. Ei știu că o temperatură mai mare de 37°C înseamnă febră. Ei știu să curețe o rană, ca să nu se infecteze. Ei știu ce alimente îl fac pe copilul lor să se agite înainte de culcare.

Dar nici chiar cei mai atenți și mai bine educați părinți nu cu­nosc informațiile fundamentale despre creierul copilului lor. Oare nu e surprinzător? Mai ales atunci când iei în considerare rolul central pe care îl are creierul în aproape fiecare aspect al vieții unui copil, care e important pentru părinți: disciplină, luarea deciziilor, conștiința de sine, școală, relații și așa mai departe. De fapt, creie­rul determină în mare măsură cine suntem și ce facem. Și din mo­ment ce creierul este modelat, în mod semnificativ, de experiențele pe care le oferim în calitate de părinți, cunoașterea modului în care creierul se modifică ca răspuns la educația parentală ne poate ajuta pentru a clădi un creier mai puternic și mai rezistent.

Deci, vreau să-ți prezint perspectiva creierului integrat. Am dori să explicăm câteva concepte fundamentale despre creier și să te ajut să aplici noile cunoștințe, în moduri care te vor ajuta să-i educi mai ușor și mai bine pe copiii tăi. Nu spunem că creșterea unui copil cu ambele emisfere cerebrale dezvoltate te va scuti de toate frustrările. Dar, prin înțelegerea câtorva noțiuni de bază, simple și ușor de învățat, despre cum funcționează creierul, vei fi capabil să-ți înțelegi mai bine copilul, să reacționezi mai eficient la situațiile dificile și să clădești o fundație pentru sănătate socială, emoțională și mentală. Ceea ce faci ca părinte contează, iar noi îți vom oferi idei științifice simple, care te pot ajuta să construiești o relație puternică cu copilul tău, iar aceasta te poate ajuta la modelarea creierului său și îi va asigura cel mai bun fun­dament, pentru o viață sănătoasă și fericită.

Iată o poveste care ilustrează cât de utile pot fi aceste infor­mații pentru părinți.

Ha Uuu Uuu

Într-o zi, Marianna a primit un apel telefonic la serviciu, în care i s-a spus că fiul ei de doi ani, Marco, a fost implicat într-un accident de mașină, cu bona lui. Marco era bine, dar bona, care era la volan, a fost dusă la spital într-o ambulanță.

Marianna, director la o școală elementară, s-a grăbit frene­tic la locul accidentului, unde i s-a spus că bona avusese o criză de epilepsie, în timp ce conducea. Marianna și-a găsit copilul cu un pompier, care încerca fără succes să o liniștească. Ea l-a luat pe Marco în brațe și imediat ei a început să se calmeze, pe măsură ce-l mângâia. De îndată ce s-a oprit din plâns, Marco a început să-i spună Mariannei ce s-a întâmplat. Folosind limbajul unui co­pil de doi ani, pe care numai părinții și bona ar putea să-l înțe­leagă, Marco repeta continuu „ha Uuu Uuu”. „Ha” este cuvântul lui pentru „Sophia”, numele dragei lui dădace și „Uuu Uuu” se referă la versiunea sa de sirenă a autospecialei de stins incendii (sau în acest caz, o ambulanță). Spunându-i în mod repetat mamei lui „ha Uuu Uuu”, Marco se concentra pe detaliile care contau cel mai mult pentru el: Sophia i-a fost luată.

Într-o situație ca aceasta, mulți dintre noi ar fi tentați să-l asi­gure pe Marco că Sophia va fi bine, apoi să se concentreze imediat pe altceva, pentru a-i distrage atenția: „Să mergem să luăm niște înghețată!” În zilele următoare, mulți părinți ar încerca să evite să-l supere pe copil, ocolind discuțiile despre accident. Problema cu abordarea de tipul „hai să luăm o înghețată” este că îl lasă pe copil derutat cu privire la ce s-a întâmplat și de ce. El este încă copleșit de emoții mari și înfricoșătoare, dar nu i se permite (sau nu este ajutat) să le facă față într-un mod eficient.

Marianna nu a făcut această greșeală. Ea a urmat cursurile lui Tina despre creier, destinate părinților și a pus imediat la lucru, ceea ce știa. În noaptea aceea și în săptămâna următoare, când mintea lui Marco îl ducea continuu înapoi la accidentul de mașină, Marianna l-a ajutat să spună povestea, iar și iar. Îi spunea:

„Da, tu și Sophia ați fost într-un accident, nu-i așa?” În acel punct, Marco își întindea brațele și le agita, imitând criza Sophiei. Mari­anna continua: „Da, Sophia a avut o criză și a început să tremure, iar mașina s-a lovit, nu-i așa?” Apoi, următorul lucru pe care-l spunea Marco era, desigur, familiarul ,,Iia Uuu Uuu”, la care Ma­riana răspundea: „Da. Uuu Uuu a venit și a dus-o pe Sophia la doctor. Și acum e mai bine. Îți amintești că am văzut-o ieri? Se simte bine, nu-i așa?”

Lăsându-1 pe Marco să repete povestea, iar și iar, Marianna îl ajuta să înțeleagă ce s-a întâmplat, pentru a putea începe să facă față emoțiilor. Deoarece știa cât e de important să ajute creierul fiului ei să proceseze experiența înfricoșătoare, l-a ajutat să repete evenimentele, astfel încât să poată procesa frica și să treacă mai departe la rutina lui de zi cu zi, într-un mod sănătos și echilibrat. În următoarele câteva zile, Marco și-a amintit de accident din ce în ce mai puțin, până când a devenit o altă experiență a vieții lui - deși una importantă.

Pe măsură ce vei citi paginile următoare, vei afla motivele pentru care Marianna a reacționat astfel și de ce, atât practic cât și neurologic, a fost atât de util pentru fiul ei. Vei avea posibilitatea de a aplica noile tale cunoștințe cu privire la creier, în numeroase moduri - lucru care te va ajuta să fii un părinte mai bun pentru copilul tău.

Conceptul care stă la baza reacției Mariannei – și al acestei cărți – este integrarea. O înțelegere clară a integrării îți va oferi puterea de a transforma complet modul în care te gândești să-ți crești copiii. Te poate ajuta să te bucuri de ei mai mult și să-i pre­gătești mai bine pentru o viață bogată din punct de vedere emoți­onal și plină de satisfacții.

Ce este integrarea și de ce este ea importantă?

Cei mai mulți dintre noi nu se gândesc la faptul că există multe părți diferite, cu roluri diferite, în creierul nostru. De exem­plu, partea stângă a creierului ne ajută să gândim logic și să orga­nizăm gândurile în propoziții, iar partea dreaptă ne ajută să avem emoții și să citim indicii nonverbale. Avem, de asemenea, un „creier reptilian”, care ne permite să acționăm instinctiv și să luăm decizii de supraviețuire într-o fracțiune de secundă și „creierul de mami­fer”, care ne conduce spre legături și relații. O parte a creierului este dedicată memoriei; o alta, pentru a lua decizii morale și etice. Este aproape ca și cum creierul ar avea mai multe personalități - unele raționale, altele iraționale; unele reflexive, altele reactive. Nu e de mirare că, în momente diferite, putem părea persoane diferite!

Cheia dezvoltării armonioase este de a ajuta aceste părți să lucreze bine împreună – să le integrezi. Integrarea ia părțile distincte ale creierului și le ajută să lucreze împreună, ca un în­treg. Este similar cu ceea ce se întâmplă în organism, care are organe diferite, pentru a efectua diferite funcții: plămânii respiră aer, inima pompează sânge, stomacul digeră alimentele. Pentru ca organismul să fie sănătos, toate aceste organe trebuie să fie in­tegrate. Cu alte cuvinte, fiecare dintre ele trebuie să-și realizeze funcția lor individuală, lucrând în același timp ca un întreg. Inte­grarea înseamnă, pur și simplu, conectarea unor elemente diferite, pentru a face un întreg care funcționează bine.

La fel ca și funcționarea sănătoasă a corpului, creierul nu poate funcționa la capacitate, dacă diferitele lui părți nu lucrează împreună, într-un mod coordonat și echilibrat. Asta face integra­rea: coordonează și echilibrează zonele separate ale creierului, pe care le conectează. Este ușor de văzut când copiii noștri nu sunt integrați - devin copleșiți de emoțiile lor, confuzi și haotici. Ei nu pot să reacționeze cu calm și eficient, la situația cu care se con­fruntă. Accesele de furie, agresivitatea, izbucnirile în plâns și cele mai multe dintre celelalte experiențe dificile pentru părinți – și viață – sunt rezultatul unei lipse de integrare, care e cunoscută, de asemenea, sub numele de dezintegrare.

Noi dorim să ne ajutăm copiii să devină mai bine integrați, astfel încât să-și poată folosi întregul creier, într-un mod coordo­nat. De exemplu, vrem ca ei să fie integrați pe orizontală, astfel încât partea stângă, logică, a creierului lor să poată lucra bine cu partea dreaptă, cea a emoțiilor. De asemenea, vrem să fie inte­grați pe verticală, astfel încât părțile superioare ale creierului fi­zic, care îi face să se gândească la acțiunile lor, să lucreze bine cu părțile inferioare, care sunt mult mai preocupate de instinct, reacții involuntare și supraviețuire.

Modul în care are loc, de fapt, integrarea este fascinant și e ceva necunoscut pentru majoritatea oamenilor. În ultimii ani, oa­menii de știință au dezvoltat tehnologii de scanare a creierului, care le permite cercetătorilor să studieze creierul, în moduri ce nu au fost niciodată posibile până acum. Această nouă tehnologie a con­firmat o mare parte din ceea ce se credea despre creier. Cu toate . acestea, una dintre surprizele care a zdruncinat din temelii neuro­logia e descoperirea potrivit căreia creierul este, de fapt, „plastic”, sau maleabil. Prin urmare, creierul fizic se schimbă pe tot parcursul vieții – nu doar în copilărie, așa cum am crezut anterior.

Ce îi dă formă creierului nostru? Experiența. Chiar și la bă­trânețe, experiențele noastre schimbă, de fapt, structura fizică a cre­ierului. Când trecem printr-o experiență, celulele creierului - nu­mite neuroni - devin active, sau se „activează”. Creierul are o sută de miliarde de neuroni, fiecare cu o medie de zece mii de conexiuni către alți neuroni. Căile prin care sunt activate diferitele circuite din creier determină natura activității noastre mentale, variind de la percepția sunetelor sau a imaginilor, la gândirea și la raționamen­tul mai abstract. Atunci când neuronii se activează împreună, for­mează noi conexiuni între ei. În timp, conexiunile care rezultă duc la o ,,refacere a traseelor neuronale”, în creier. Aceasta este o veste incredibil de interesantă. Înseamnă că nu suntem ținuți în captivi­tate pentru restul vieții, de către modul în care creierul funcționează în acest moment – putem, efectiv, să refacem traseele neuronale, în așa fel încât să fim mai sănătoși și mai fericiți. Acest lucru este adevărat nu numai pentru copii și adolescenți, dar și pentru fiecare dintre noi, pe întreaga durată de viață.

Chiar acum, creierul copilului creează noi și noi căi neuro­nale – iar experiențele pe care i le creezi, îi vor determina struc­tura creierului. Nicio presiune, nu? Nu te îngrijora, însă. Natura a prevăzut ca arhitectura de bază a creierului să se dezvolte bine cu hrana, somnul și stimularea adecvată. Genele, bineînțeles, joacă un rol important în modul în care se dezvoltă oamenii, în special în ceea ce privește temperamentul. Dar descoperirile din diferite domenii din psihologia dezvoltării sugerează că tot ceea ce ni se întâmplă – muzica pe care o auzim, oamenii care ne iubesc, căr­țile pe care le citim, tipul de disciplină pe care îl primim, emoțiile pe care le avem – afectează profund modul în care se dezvoltă creierul nostru.

Cu alte cuvinte, dincolo de arhitectura de bază a creierului și de temperamentul nostru înnăscut, părinții au o contribuție im­portantă prin crearea tipurilor de experiențe care să ajute la dez­voltarea unui creier elastic, bine integrat. Această carte îți va arăta cum să folosești experiențele de zi cu zi, pentru a ajuta creierul copilului tău să devină din ce în ce mai integrat.

De exemplu, copiii ai căror părinți vorbesc cu ei despre ex­periențele lor, tind să aibă un acces mai bun la amintirile acestor experiențe. Părinții care vorbesc cu copiii lor despre sentimentele lor, au copii care își dezvoltă inteligența emoțională și își pot înțe­lege propriile sentimente și ale altor persoane, mai deplin. Copiii timizi, cărora părinții le cultivă un sentiment de curaj, asigurân­du-le ocazii de a explora lumea, tind să-și piardă inhibiția com­portamentală, în timp ce cei care sunt excesiv de protejați, sau aruncați cu indiferență în experiențe provocatoare de anxietate, fără sprijin, tind să-și păstreze timiditatea.

Există un întreg domeniu științific care se ocupă de dezvolta­rea copilului și de atașamente și care susține acest punct de ve­dere - iar noile descoperiri în domeniul neuroplasticității sprijină perspectiva că părinții pot modela direct dezvoltarea creierului copilului, în funcție de experiențele pe care i le oferă.

De exemplu, orele petrecute în fața unui ecran – cu jocuri video, emisiuni de televizor, transmiterea de mesaje text – va co­necta creierul în anumite feluri. Activitățile educaționale, sportive

Pag. 14 – 19