Frați și surori sau iubire și rivalitate

pag. 18-19

Nimic nu este mai banal pentru un cuplu decât să aibă copii. Primul le liniștește pe mame. în felul acesta, își dovedesc fecunditatea și își afirmă capacitatea de a deveni mame, chiar dacă uneori nenorocirea bate la ușa maternității. Bărbatul, la rândul său, primește cu siguranță din partea soției cea mai puternică dovadă de iubire; devine tată, fiindcă doamna lui l-a ales pe el ca să-i realizeze dorința de a avea un copil. Acceptarea acestui rol pasiv îi permite să devină un tată, psihologic vorbind, activ, atât în perioada sarcinii, cât și pe mai departe. Atențiile cu care o înconjoară în orice clipă, soliditatea planurilor sale, îi oferă viitoarei mame liniștea sufletească și certitudinea că-și va trăi maternitatea așa cum se cuvine. Un rol pe care tatăl îl păstrează după sosirea copilului, clădind pentru binele tuturor o relație în trei.
Această primă naștere este o garanție pentru următoarele. Astfel se întemeiază frățimile. Numărul de copii care le compune nu are nicio însemnătate. Cred că tot ceea ce contează este puterea pe care o are fiecare copil să facă din părinții săi niște ”părinți buni”, să le.ofere, mulțumită mai cu seamă împrejurărilor nașterii sale și a caracterului său, prilejul să-și joace din nou rolul. Rareori va fi același de la un copil la altul. Sunt convins că orice părinte nutrește speranța tainică de a deveni mai bun cu fiecare nouă experiență.
Hotărârea de a avea și un al doilea copil este mult mai bine cumpănită și mai bine pusă la cale decât în cazul primului, conceput de multe ori dintr-o simplă pornire amoroasă, sau având drept scop să îndrepte ceea ce nu mai merge în cuplu. Acest nou copil nu poate fi, prin urmare, decât bun, chiar desăvârșit. Astfel, într-un mod cât se poate de firesc și fără să-și dea seama, părinții pun primele cărămizi la construcția care va isca rivalitatea dintre frați, care, la rândul lor, vor construi, după caz, un perete, un zid sau o redută de gelozie.
Cel de-al doilea copil este mai ”adevărat” decât primul. Părinții se simt mai liberi cu el, fiind deja antrenați să trăiască cu un bebeluș; au învățat multe din contactul cu cel mai mare, care poartă povara moștenirii familiale. Grație lui, posteritatea cuplului este asigurată, iar numele - mai ales dacă e vorba de un băiat - este dus mai departe. Dorința de a avea un al doilea copil redă uneori o grijă de-a dreptul morbidă a părinților: dacă un accident fatal l-ar răpune pe primul, tot le-ar mai rămâne o ființă pe care s-o iubească și s-o prețuiască. Unii părinți caută, prin acest al doilea copil, să-și aline durerea în urma unei dezamăgiri: trebuie, bunăoară, să ai tăria de caracter să programezi pe un al doilea, când cel dintâi e atins de o boală cromozomică, cu sau fără diagnosticul prenatal. Părinții mai vor de multe ori să bifeze o reușită cu cel de-al doilea copil, acolo unde socotesc că au dat greș cu primul. îmi sună încă în urechi felul în care cutare adolescent își blagoslovea fratele mai mare, numindu-l ”încurcă-lume”... în sfârșit, mulțumită celui de-al doilea, dau timpul înapoi și redeșteaptă amintirile încântătoare ale primului gângurit, ale gingășiei zâmbetelor și ale atenției pe care le așteaptă un copil din partea părinților. Au mai multă băgare de seamă față de manifestările cărora nu le-au dat suficientă importanță sau pe care nu le-au înțeles la primul născut. Acum toate acestea devin sublime.
Dinainte să se nască, al doilea vlăstar începe să tulbure preafrumoasa liniște a vieții de familie în trei. Practic, încă de la momentul zămislirii, se pune întrebarea de a găsi calea potrivită pentru a da de știre vestea viitorului frate mai mare. Dovadă că, în ochii multor părinți, această invazie în familie nu este neapărat o veste bună pentru toată lumea. Amintirile părinților care au trăit o asemenea întâmplare, când erau copii, nu sunt întotdeauna prea plăcute. Unii au ales să trăiască în cuplu, ca să scape de o coabitare fraternă chinuitoare.