pag. 44-45
...(știința ce studiază modul
în care hormonii interacționează cu creierul) și fiziologia stresului
(știința ce studiază cum afectează stresul organismul uman). Deși Anda
și Felitti nu au înțeles inițial mecanismele biologice implicate în
datele referitoare la EAC, în ultima decadă oamenii de știință au ajuns
la un consens, și anume: stresul este canalul-cheie prin care fiecare
adversitate timpurie dăunează organismelor și creierului aflate în curs
de dezvoltare.
Corpurile noastre reglează stresul folosind un sistem care se
numește axa HPS. HPS înseamnă ”hipotalamic-pituitar-suprarenal”, iar
această sintagmă greu de pronunțat descrie modalitatea prin care
semnalele chimice se revarsă în creier și în tot organismul, ca reacție
la situațiile intense. Atunci când se ivește un potențial pericol, prima
linie de apărare este hipotalamusul, regiunea cerebrală care
controlează procesele biologice inconștiente, cum sunt reglarea
temperaturii, foamea și setea. Hipotalamusul secretă o substanță chimică
ce declanșează receptorii glandei pituitare; glanda pituitară
eliberează hormonii semnalizatori care stimulează glandele adrenale
(suprarenale), iar apoi glandele adrenale eliberează hormonii stresului
denumiți glucocorticoizi, aceștia din urmă punând în mișcare o armată de
răspunsuri defensive specifice. Putem să recunoaștem unele dintre
aceste răspunsuri la noi înșine, atunci când se produc: emoții precum
frica sau anxietatea și reacții fizice cum ar fi rata crescută a
frecvenței cardiace, piele umedă și rece și gura uscată. Dar multe
efecte ale axei HPS sunt mai puțin observabile pentru noi, chiar și
atunci când noi înșine le experimentăm: neurotransmitățorii se
activează, nivelul glucozei în sânge crește, sistemul cardiovascular
pompează sânge spre mușchi, iar proteinele inflamatorii galopează prin
fluxul sangvin.
În paginile pătrunzătoarei și amuzantei sale cărți Why Zebras Don”t
Get Ulcer De ce zebrele nu fac ulcer, neurosavantul Robert Sapolsky
oferă următoarea explicație: sistemul nostru ide răspuns la stres,
asemenea sistemului omolog prezent la toate mamiferele, a evoluat pentru
a răspunde la stresul acut și de scurtă durată. Sistemul funcționa de
minune pe vremea când oamenii hălăduiau prin savană și fugeau din calea
prădătorilor. Dar individului modern rar îi este dat să se confrunte cu
atacurile leilor. În schimb, cea mai mare parte din stresul din zilele
noastre provine din procesele de ordin mintal: din îngrijorările cu
privire la tot felul de lucruri. Iar axa HPS nu este proiectată pentru
acest tip de stres. Sapolsky notează că ”noi activăm un sistem
fiziologic care a evoluat cu scopul specific de a reacționa la
primejdiile fizice iminente și îl ținem «în priză» pe durata a luni de
zile, îngrijorându-ne pentru credite ipotecare, relații și promovări”.
Iar în ultimii 50 de ani, oamenii de știință au descoperit că acest
fenomen nu numai că este cu totul ineficient, dar este și extrem de
distructiv. Supraîncărcarea axei HPS, mai ales în timpul prunciei și al
copilăriei, produce tot felul de efecte negative grave și de lungă
durată - de ordin fizic, psihologic și neurologic.
Totuși, partea cea mai înșelătoare și mai dificilă în acest proces
este că, de fapt, nu stresul în sine ne dă peste cap, ci reacția
organismului nostru la stres. La începutul anilor ”90, Bruce McEwen,
neuroendocrinolog la Universitatea Rockefeller, propunea o teorie despre
felul în care funcționează tot acest mecanism, teorie care în prezent
este larg acceptată în domeniu. După părerea lui McEwen, cel care
produce uzura organismului este procesul de gestionare a stresului, pe
care l-a denumit alostazie. Dacă mecanismele de gestionare a stresului
sunt suprasolicitate, în cele din urmă ele vor ceda din cauza presiunii.
McEwen a numit aceasta ”proces gradual de încărcare alostatică” și a
afirmat că efectele lui distructive pot fi observate în tot organismul.
De exemplu, stresul acut crește tensiunea... |
Adevăr Divin
