Adam, zeul roșu

pag. 33-34

Au trebuit să treacă patru sute de am pentru ca tote cele cincisprezece cărți diferite, din care este alcătuită Biblia oficială, să fie acceptate de Biserica Latină, fără garanții și fără probe, doar prin efectul scurgerii timpului, așa cum spune Sfanțul Ieronim în Epistola lui Iuda: ”Vetustate et usu...” Insă vechimea și uzanța nu constituie o dovadă a adevărului unei afirmații istorice, cu atât mai puțin atunci când vorbim despre legi divine.
Câteva din amintitele cărți sunt și astăzi respinse de evrei, de Bisericile Protestante și de Biserica Ortodoxă, care nu le recunosc drept parte a Vechiului sau a Noului Testament.
Cât despre text, numărul variantelor sale depășește orice imaginație. Desigur, sensul lui, oferit spre adorare credincioșilor, este mereu același. .. Vom analiza aici doar textele antice, considerate originale.
Astfel, a fost nevoie de trei secole pentru ca dogma Sfintei Treimi să fie formulată de Biserica Latină. în secolul al VI-lea, acest subiect era încă dezbătut în Biserica Ortodoxă, iar discuția nu s-a încheiat, întrucât cele două Biserici nu au căzut de acord, interpretându-l, chiar și în zilele noastre, fiecare în felul său.
Dogmele referitoare la Fecioara Măria au fost adoptate abia în secolul al VII-lea. Iar cărțile pe care se bazează sunt considerate apocrife de Biserică, întrucât aceasta nu ia în seamă și nu acceptă ca fiind autentice decât capitolele de care are nevoie! Pentru a se justifica, teologii susțin că ”dacă faptele respective nu s-au petrecut cu adevărat, ele sunt totuși posibile, întrucât pentru Dumnezeu totul este cu putință”.
Această declarație inconștientă și plină de dispreț față de credincioși apare în Faptele Sfântului Ieronim (volumul IV), publicate la Editura Migne, cu binecuvântarea Bisericii.
Dogma păcatului originar, legendă culeasă din miturile iraniene, absentă din unele texte primitive, necunoscută de o parte dintre Părinții Bisericii, înțeleasă în feluri diferite de mulți alții, nu a fost stabilită sub aspect teologic decât în secolul al V-lea, în zorii invaziilor barbare.
Supremația Vicarului Romei, respinsă de toate celelalte Biserici, neluată nici astăzi în considerare de ansamblul Bisericilor Orientale, a avut nevoie de cinci veacuri, din momentul afirmării sale, pentru a fi acceptată de Occidentul creștin, de altfel extrem de docil și mai ales de credul.
Tocmai pe această infailibilitate, pe adevărul privilegiat al învățăturilor și al dogmelor sale, s-a bazat, în toate epocile, dreptul pe care Biserica și l-a arogat în vederea dominării spirituale, iar mai apoi temporale, a lumii creștine.
”Singura legitimitate a unui guvern și stabilitatea sa, sunt date de voința lui Dumnezeu, exprimată prin vocea Bisericii, care ordonă popoarelor să îl asculte pe cel pe care ea îl crede în stare să aducă bunăstarea generală. Iar acela va fi considerat cel mai potrivit, nu pentru că ar fi cel mai inteligent sau cel mai puternic, nici pentru că ar fi un om superior din toate punctele de vedere, ci pentru că este cel mai fidel executant al ordinelor Bisericii, fiind, prin urmare, în stare să conducă popoarele pe calea lor spre mântuirea veșnică, dorința cea mai arzătoare a ființelor omenești.”
Această explicație despre temeinicia puterii ecleziastice este extrasă din Cursul de Drept Natural, predat la Facultatea Catolică din Lille, cu acordul, sfaturile și binecuvântarea superiorilor săi, de Părintele Tancrede Rothe (Editura Larose et Forcel, Paris).
Veșnicia pedepselor, negată de doi celebri Părinți ai Bisericii, dar și de Origene, a fost respinsă și de cei mai mari exegeți din primele secole, având nevoie de cinci sute de ani pentru a fi acceptată. Atunci când am întrebat, în particular, o serie de somități ecleziastice, acestea ne-au mărturisit că nici ele nu cred în ea și că, în plus, veșnicia pedepselor nu este un articol de credință.
în Expunerea Dogmei Catolice (publicată la Paris, Lethielleux, 1889), Părintele Monsabre, de la Frații Predicatori, menționează: ”Da, Iadul există. Trebuie să credem, pentru că așa ne învață Biserica. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa nesfârșită, ar putea face ca păcătosul să nu aibă parte decât de flăcările Purgatoriului.”
Atunci când și-a exprimat părerea că pedeapsa primită post-mortem nu poate fi decât veșnică, Sfântul Toma d”Aquino a vorbit doar în numele său propriu. Niciodată, vorbind ex-cathedra, sub oblăduirea ocultă...