Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent. De la cele ale experienței curente (Ce număr porți la pantofi?), până la cele ale expertizei științifice (Ce este legea gravitației?). Există și întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârșit, întrebările „mari″, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „rusești“, căci fac substanța multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieții?

Pentru astfel de întrebări, nu poți să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliș“ transfigurator. E cea mai adecvată soluție. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!″, spui: „hai mai bine să-ți spun o poveste″.

În cartea de față, va fi vorba despre poveștile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăției Sale. Sarcina pe care și-o asumă e imposibilă, așadar e pe măsura divinității Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în rețetă și abuz doctrinar, și are de dat nu doar materie de reflecție, ci și motivație de viață, suport existențial.

Cuvânt înainte ... 7

INTRODUCERE

Adevarul ca poveste ... 11

I. „DE CE LE VORBEȘTI ÎN PARABOLE?”

1.  Un „scandal teologic”? ... 29

2.  Inevidența luminoasă ... 57

Făclia sub obroc ... 58

Cetatea de pe munte ... 59

3.  Parabola semănătorului sau despre receptivitatea deviată ... 73

4.  Obnubilările spiritului critic și pierderea „filialității”. Parabola copiilor din piețe ... 97

5.  Opacitatea agresivă și pierderea „moștenirii”. Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei ... 113

6.  Așteptarea ca formă a receptivității ... 137

Slujitorul credincios și înțelept ... 137

Slugile veghetoare ... 138

Portarul ... 138

Furul ... 139

Cele zece fecioare ... 139

Sămânța care crește singură ... 140

7. Despre îndrăzneală și perseverență ... 165

       Prietenul de la miezul nopții ... 165

       Judecătorul nedrept și văduva stăruitoare ... 165

8. Creativitatea și riscul asumat ca forme ale receptivității ... 177

       Talanții ... 177

9. „Cruzimea” și receptivitatea lui Iisus ... 185

       Nunta fiului de împărat ... 185

Cina cea mare ... 186

II. PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI

1. Faptă și contemplativitate din perspectiva parabolelor ... 215

Casa zidită pe stâncă ... 215

Turnul și împăratul la război ... 216

Cei doi fii ... 216

2.Misterul ușilor închis-deschise ... 245

3.Trei feluri de risipă ... 259

      Fiul risipitor ... 259

4. Iconomul nedrept și inteligența salvatoare ... 271

ÎNCHEIERE

Critica rațiunii exegetice ... 281

Sugestii bibliografice ... 301

Indice al parabolelor lui Iisus ... 309

Adevărul ca poveste

Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent. De la cele ale-experienței curente („Care metrou merge la gară?”, „Câte minute trebuie să fiarbă un ou ca să rămână moale?”, „Ce număr porți la pantofi?” etc.) până la cele ale expertizei științifice („Ce este legea gravitației?”, „Ce diferență este între mișcarea de rotație și mișcarea de revoluție a pământului?”, „Ce este un logaritm?” „În ce constă teoria evoluționistă a lui Darwin?”). Există și întrebări, cele ale primei copilării, care par simple sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: „Cum știm dacă o râmă care nu se mișcă doarme sau e trează?”, „De ce pisicile miaună și câinii latră?”, „De ce bunica e bătrână și mama e tânără?”, ”De ce are mâna cinci degete?”, „Cine a inventat somnul?” etc. Există, în sfârșit, întrebările „mari”, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „rusești”, căci fac substanța multor insomnii dostoievskiene: „Ce este fericirea?”, „Există viață după moarte?”, „De ce există răul?”, „Ce e iubirea?”, care e sensul vieții?”, „În ce constă înțelepciunea?” ș.a.m.d.

Problema e că tocmai acestor întrebări – esențiale pentru o mai bună înțelegere a destinului individual, a dramei umane, a rosturilor univers ale – nu li se poate da nici un răspuns. Sunt întrebări definitive, inevitabile și mute. În cazul acesta – spun unii filozofi și logicieni – întrebările de acest tip nu trebuie puse: sunt un mic delir de limbaj, fără soluție consistentă. Alții cred că ele sunt totuși legitime – dacă nu chiar imperative –, dar că nu li se poate răspunde riguros, liniar, argumentativ. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăși substanța lor interogativă. E bine să fie puse și e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacție cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozității întrebătoare, ci și ca suspendare a întrebării.

Întrebarea poate fi, așadar, evacuată, printr-un răspuns care o dizolvă nu prin explicație, ci prin subminarea relevanței ei: răspunzi în așa fel, încât întrebarea nu se mai pune. Dar sunt cel puțin trei feluri de a suspenda o întrebare: A. Încetezi să o mai pui, fiindcă de fapt nu vrei să afli răspunsul (Max Frisch: „Noi nu vrem nici un fel de răspuns, vrem doar să uităm întrebarea”). B. Îi răspunzi (când se poate) „științific” și, procedând astfel, o anulezi ca întrebare. (Omul de știință „rezolvă” întrebarea, o transformă în „problemă” soluționată și, ca atare, pusă de o parte, „clasată”. Când știi răspunsul și îl poți formula limpede, întrebarea devine caducă. Nu mai ai motive să prelungești indefinit reflecția asupra ei). C. Cufunzi întrebarea’ în „mările calde ale vieții”, o complici, refuzi monotonia răspunsului gata făcut. Nu propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliș” transfigura tor. Pentru întrebările „rusești” e cea mai adecvată soluție. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ți spun o poveste”. Întrebările „mari” sunt, de regulă, lotul religiilor. Și,,poveștile” la fel. Patericul (colecție de pilde și apoftegme ale Părinților deșertului), istorioarele și koan-urile zen, snoavele hasidice sunt, toate, încercări de a reacționa adecvat și edificator față de întrebările fară răspuns garantat și greu sistematizabile după tabieturile rațiunii curente. Sunt modalități de a trăi cu lipsa răspunsului univoc, indicații de parcurs, auxilii ale caii, mai mult decât definiții ale capătului de drum. Mesajul lor nu e niciodată direct previzibil: hermenutica lor se vrea – și este – infinită. Nu astâmpără interogația, ci o întrețin, amplificând-o prin surpriză, paradox și mister.

Cu parabolele lui Iisus suntem, de asemenea, în teritoriul narațiunii care se substituie argumentației. Adevărul lor nu se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de catedră, într-un „îndreptar” didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun și, de multe ori, altceva decât par să spună. Aceasta e însăși esența poveștii, în contrast cu enunțul strict intelectual. Nu Iisus a inventat acest fel de a vorbi (deși, cum vom vedea, i-a dat utilizări insolite). Parabolele erau o „tehnică” pedagogică foarte răspândită în mediul iudaic. Și au rămas „actuale” până târziu în evoluția mediilor sapiențiale evreiești. Să luăm un exemplu, devenit celebru după ce Heinrich Zimmer și Mircea Eliade l-au invocat în lucrările lor. Este povestea rabin ului Eisik din Cracovia, fiu al rabinului Jekel din același oraș. Rabinul Bunam din Pzysha o povestea tuturor ucenicilor care veneau la el pentru prima dată. lat-o:

După mulți ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabin ului Eisik din Cracovia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoara la Praga, sub podul care duce la palatul regal. După ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotărât și a plecat la Praga. Numai că podul era păzit zi și noapte de gardieni, astfel încât rabinul nu îndrăznea sa se apuce de săpat. Venea însă în fiecare dimineață lângă pod și îi dădea târcoale până seara. În cele din urmă, șeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat, politicos, ce caută acolo: caută ceva anume sau așteaptă pe cineva? Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia venise de atât de departe la Praga. Paznicul a izbucnit în râs: „Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumeție de dragul unui vis! Deh, așa e când te încrezi în vise! Și eu ar fi trebuit sa-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia și, în odaia unui jidov pe care, chipurile, îl chema Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel! Parcă mă văd la locul cu pricina – unde probabil jumătate din locuitorii evrei se numesc Eisik și cealaltă jumătate Jekel – scotocind prin toate casele!” Și paznicul a izbucnit din nou în râs. Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara și, cu o parte din ea, a construit o casă de rugăciune care se numește Școala „Reb Eisik Reb Jekel”.

„Luați aminte la această poveste! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că exista ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.”

„Învățătura” acestei pilde poate fi „tradusă”, firește, și într-o variantă abstract-discursivă. Ea ar include următoarele teme:

Și rabinul Bunam, și Heinrich Zimmer, și Mircea Eliade au pus accentul, în interpretările lor, pe una sau alta din temele de mai sus. La rândul ei, Wendy Doniger O’Flaherty semnalează drept semnificativ faptul că ea, ca evreică, descoperă o parabolă aparținând propriei tradiții (iudaice) într-o carte despre India scrisă de un luteran. E un tip de „întâlnire” care ilustrează „morala” parabolei înseși. O observație asemănătoare face și Heinrich Zimmer, cu privire la interesul lui pentru „depărtarea” vechii Indii, definitorie pentru cariera lui academică europeană!

Ne putem întreba acum, comparând povestea în sine și punctajul tematic al „ideilor” ei, ce are în plus povestea. În ce mod epicul dovedește un spor de adecvare și de eficiență metafizică față de argumentația logică.

Într-o primă instanță și simplu spus, povestea are viață.

Are corp, carne, respirație proprie. Ea pune în pagină o galerie de portrete, peisaje, întâmplări și împrejurări curente, pingele rupte, speranțe, dezamăgiri și euforii, de care, prin natura lui, discursul conceptual se dispensează cu ușurință. Povestea e concretă, tridimensională, „tablou vivant”. Gândul pe care ea îl livrează se scaldă în sosul gros al realului, plutește în „planctonul” polimorf al lumescului. De fapt, ea nu dă ceva de gândit rară să dea ceva de trăit: un conglomerat de fapte și afecte, de acte și pasiuni, greu de separat prin efort intelectual pur. Discursul se constituie ca mesaj. Povestea însoțește mesajul cu imprecizia bogată, cu vibrato-ul inanalizabil al realității imediate. De aceea, oricât de complicat, discursul e reductibil la afirmații simple, în

Pag. 11 – 17