Spioana

La aproape un secol de la moartea ei, Paulo Coelho recompune, pornind de la documente de arhivă nepublicate, portretul captivant al uneia dintre cele mai enigmatice, curajoase și independente femei din istorie. De la copilăria într-un orășel olandez, la viața traumatizantă alături de un ofițer alcoolic în Java și până la anii de glorie în capitala Franței, Spioana e un puzzle fascinant și o lecție admirabilă despre echilibrul fragil dintre nonconformism și luciditate.

Singură ei vină: a fost o femeie liberă.
O dansatoare care a șocat și a fermecat publicul.
O curtezană care a sfidat rigorile vremii.
O spioană – poate cea mai faimoasă – care i-a subjugat pe puternicii zilei.
Înalta societate a adulat-o și a detestat-o, ziarele au elogiat-o și au condamnat-o.
Sub numele de Mata Hari a devenit un mit, iar arma ei a fost seducția.

La începutul efervescentei Belle Époque, pe scenele de la Scala și Olympia, Mata Hari aprinde imaginația contemporanilor săi. Are bărbații la picioare și forță de a-i manevră după plac: artiști, aristocrați, diplomați și oameni de stat sunt tot atâtea marionete în jocul ei periculos.
Dar zarurile sorții nu cad de multe ori la fel, iar tânăra, aflată mereu într-o frenetică reinventare de sine, scapă din mâini frâiele propriei vieți.

pag. 24-25

Îmi imaginez cum se vor petrece lucrurile; sunteți un om extrem de ocupat și ați devenit faimos fiindcă ați apărat o criminală de război. Vor veni mulți oameni să vă bată la ușă, implorându-vă să le acordați serviciile; chiar dacă ați pierdut, ați avut parte de o publicitate enormă. Veți întâlni jurnaliști interesați să afle versiunea dumneavoastră asupra faptelor, veți frecventa cele mai scumpe restaurante din oraș și confrații vă vor privi cu respect și invidie. Știți că nu a existat niciodată vreo dovadă concretă împotriva mea - doar documente răstălmăcite -, dar niciodată nu veți putea recunoaște în fața lumii că ați lăsat o nevinovată să moară.
Nevinovată? Poate că nu e cuvântul potrivit. N-am fost deloc nevinovată din momentul în care am pus piciorul în orașul acesta pe care îl iubesc atât de mult. Am crezut că îi voi putea manipula pe cei care voiau să afle secrete de stat, am crezut că nemții, francezii, englezii, spaniolii nu vor avea cum să-mi reziste tocmai mie - dar până la urmă eu am fost cea manipulată. Am scăpat de unele fapte rele pe care le-am comis, dar nu am avut altă vină decât aceea de a fi o femeie emancipată și independentă într-o lume guvernată de bărbați. Am fost condamnată pentru spionaj, când eu n-am aflat de fapt decât bârfe de prin saloanele din înalta societate.
Da, eu am transformat bârfele acestea în ”secrete”, pentru că voiam bani și putere. Dar toți cei care astăzi mă acuză știau că nu spuneam nimic nou.
Păcat că n-o să mai știe nimeni altcineva. Paginile astea își vor găsi locul potrivit: o arhivă prăfuită, plină de dosarele altor procese, din care vor ieși poate doar când urmașul dumneavoastră, sau urmașul urmașului dumneavoastră, se va hotărî să mai elibereze rafturile și să arunce hârțoagele vechi.
Până atunci numele meu va fi deja uitat; dar nu pentru asta scriu, ca să-și amintească lumea de mine. Încerc de fapt să mă înțeleg pe mine însămi. De ce? Cum se poate ca o femeie care a obținut tot ce a vrut, timp de atâția ani, să fie condamnată la moarte pentru atât de puțin?
Ajunsă aici, mă gândesc la viața mea și îmi dau seama că memoria e un râu care curge întotdeauna înapoi.
Amintirile sunt foarte capricioase, imagini ale unor lucruri pe care le-am trăit și care ne pot încă sufoca doar cu un mic detaliu, un zgomot cât de neînsemnat. Urcă până la celula mea miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor și îmi amintește de zilele în care umblam liberă prin cafenele; asta mă distruge mai tare decât frica de moarte și singurătatea în care îmi duc zilele.