Abia când am ajuns acasă în seara
aceea și mi-am clătit sinusurile de câteva ori, am putut să inspir adânc pe
nas. Îmi iau haina și ies desculț în curte. Privesc norii răsfirați pe cerul
nopții, navigând ca niște nave spațiale. Deasupra lor, câteva stele
încăpățânate străpung haloul cețos format în jurul Lunii noi.
Expir aerul perimat din piept
și inspir adânc. Simt duhoarea acrișoară și stătută de noroi. Sau izul de
balsam de buze al unui covoraș umed. Aroma proaspătă a lămâiului și parfumul de
anason al frunzelor veștede.
Toate aceste miresme, aceste
arome pământești, îmi explodează în cap ca un curcubeu. Mirosurile sunt atât de
pronunțate și stridente încât aproape le pot vedea — un miliard de puncte
colorate într-un tablou de Seurat Inspir din nou și încerc să-mi imaginez toate
moleculele care-mi invadează gâtul și plămânii, pătrunzând tot mai adânc, în
sânge, hrănindu-mi gândurile și senzațiile.
Mirosul este cel mai vechi
simț1. Stând aici singur, cu nările adulmecând, mă gândesc că respirația este
mult mai mult decât simpla inhalare a aerului în plămâni. Este cea mai intimă
legătură cu natura înconjurătoare.
Tot ceea ce tu, eu sau altă
ființă vie am băgat vreodată în gură, în nas sau am absorbit prin piele, este
praf de stele vechi de 13,8 miliarde de ani. Această materie capricioasă
desprinsă din stele s-a răspândit în tot universul ca să se recompună ulterior
laolaltă. A respira înseamnă a absorbi tot ceea ce ne înconjoară, a prelua mici
bucăți de viață, a le înțelege și a le da înapoi. Respirația reprezintă, în
esență, reciprocitate.
Respirația, sper eu, are
capacitatea de a reface sănătatea. Începând de astăzi, voi încerca să vindec
toate prejudiciile pe care le-am cauzat organismului meu în ultimele zece zile
de respirație orală și voi încerca să-mi protejez sănătatea în viitor. Voi pune
în practică învățăturile vechi de milenii, provenite de la zeci de
„pulmonauți", înțelegându-le metodele și măsurând efectele. Împreună cu
Olsson, voi explora tehnici de dilatare pulmonară, de dezvoltare a diafragmei,
de inundare a corpului cu oxigen, de piratare a sistemului nervos vegetativ, de
stimulare a răspunsului imun și rese-tare a chemoreceptorilor din creier.
Primul pas este faza de
recuperare, pe care tocmai am încheiat-o. Să respir nazal tot timpul, zi și
noapte.
Nasul este esențial, deoarece
purifică aerul inhalat, îl încălzește și îl umezește, facilitându-i absorbția.
Cei mai mulți dintre noi știm asta. Dar există ceva ce oamenii nu iau niciodată
în considerație, și anume că are un rol neașteptat în multe alte probleme, cum
ar fi de exemplu disfuncția erectilă. Sau faptul că poate declanșa o cavalcadă
de hormoni și substanțe chimice care scad tensiunea arterială și facilitează
digestia. Sau cum reacționează în etapele ciclului menstrual.
Cum reglează ritmul cardiac,
cum relaxează vasele sangvine ale degetelor de la picioare, cum consolidează
memoria. Cum densitatea părului nazal poate fi un factor determinant în astm.
A constatat că pacienții cu astm,
hipertensiune și alte afecțiuni manifestau același tipar: respirau excesiv. De
cele mai multe ori inspirau și expirau pe gură, inhalând un volum de circa 15
litri de aer pe minut. Respirația unora era atât de zgomotoasă, încât se auzea
de la câțiva metri distanță. Datele indicau faptul că aveau suficient oxigen în
sânge, dar prea puțin dioxid de carbon, aproximativ 4%. Ritmul cardiac în
repaus ajungea la 90 de bătăi pe minut.
Pacienții sănătoși, de
asemenea, împărtășeau același tipar respirator: mai redus. Inspirau și expirau
de aproximativ zece ori pe minut, inhalând în total circa 5-6 litri de aer.
Pulsul lor în stare de repaus se situa între 48 și 55 de bătăi pe minut, și
aveau un nivel de dioxid de carbon de 50 % în expirație12. Buteyko a dezvoltat
un protocol bazat pe tiparele respiratorii ale celor mai sănătoși pacienți, pe
care ulterior avea să-l numească „eliminare voluntară a respirației
profunde". Tehnicile folosite de el au fost numeroase și diverse, dar
scopul fiecăreia era să instruiască pacienții să respire întotdeauna cât mai
aproape de nevoile lor metabolice, lucru care însemna de cele mai multe ori să
inhaleze mai puțin aer. Câte respirații efectuau pe minut era mai puțin
important pentru Buteyko, atâta timp cât nu respirau mai mult de aproximativ
șase litri de aer pe minut în stare de repaus.
După câteva sesiuni de exersare
a acestor tehnici, pacienții raportau furnicături și căldură la nivelul
mâinilor și degetelor de la picioare. Ritmul cardiac al acestora încetinea și
se stabiliza. Hipertensiunea și migrenele, grave pentru mulți dintre ei, se
ameliorau. Cei cu o stare bună de sănătate se simțeau și mai bine. Sportivii
raportau performanțe mai mari.
Cam în aceeași perioadă, la
câteva mii de kilometri spre vest, în orașul industrial Zlin din Cehoslovacia,
Emil Zatopek, un atlet de 1,85 m înălțime, își testa propriile tehnici de
restricție respiratorie.
Zatopek nu își propusese să
devină alergător. Când conducerea fabricii de pantofi în care lucra l-a
selecționat să participe la o cursă locală, a încercat să se eschiveze. Le-a
spus că nu este apt, că nu e interesat, că nu ar alerga niciodată într-o
competiție. Dar a trebuit să participe, și a ieșit pe locul doi din 100 de
concurenți. Întrezărind un viitor mai luminos în atletism, Zatopek a început să
ia sportul mai în serios. Patru ani mai târziu dobora recordurile naționale în
cursele de 2000, 3000 și 5000 de metri.
Zatopek și-a dezvoltat
propriile metode14 de antrenament ca să obțină un atu. Alerga cât putea de
repede ținându-și respirația, lua câteva guri de aer și apoi relua ciclul. Era
o versiune extremă a metodelor lui Buteyko, dar Zâtopek nu o numea Eliminare
Voluntară a Respirației Profunde. De fapt, nimeni n-a făcut-o. Tehnica a
devenit cunoscută sub numele de „antrenament în hipoventilație". Particula
„hipo", care în limba greacă înseamnă „sub" (de exemplu „ac hipodermic"),
este antonimul lui „hiper", care înseamnă „deasupra". Ideea de
antrenament în hipoventilație înseamnă să respiri mai puțin.
De-a lungul timpului, abordarea
lui Zâtopek a fost ridiculizată și ironizată de cei mai mulți, dar el și-a
ignorat criticii. La Jocurile Olimpice din 1952, a câștigat medalia de aur la
cursele de 5000 și 10000 de metri. La scurt timp după performanțele sale,
Zatopek a decis să concureze la maraton, un eveniment pentru care nu se
antrenase și la care nu participase niciodată. |
Adevăr Divin
