Barabas

Urmă o pauză scurtă. Liniștea solemnă, care însoțise clipa morții, se lățise și peste mulțimea nemiloasă. Apoi începură unii să plece, alții să vorbească și tăcerea se prefăcu într-o larmă zgomotoasă. Oamenii se împrăștiau în grabă dorind să ajungă în oraș până nu se întuneca iarăși. Unora le era milă de femeile care nu se mișcau din locul lor, totuși nimeni nu se apropia de ele să le mângâie. Barabas, nefiind în stare să mai privească la agonia divinului martir, plecase în neștire, mai devreme, și acum se oprise la o parte cu ochii plecați și tremurând de revoltă și oboseală. Se părea că oamenii îl uitaseră, treceau pe lângă el vorbind tare; unii chiar rădeau veseli. Înspăimântătoarele impresii ale acestei zile li se ștergeau acum din minte.
Crucile întunecate se confundau acum cu cerul întunecat; călăii luară corpul lui Hanan în care scânteia vieții tot nu se stinsese.
Uitându-se în dreapta și în stânga, Barabas nu putu găsi nici o figură cunoscută: Arhiereii Caiafa și Anna dispăruseră pe undeva, nici o urmă a Iuditei Iscariot, și nicăieri nu se vedea strania figură dârză a noului său prieten, ciudatul Melchior.Singura față pe care el o recunoscu fu a centurionului Petroniu, care tot mai stătea la postul său de sub crucea Nazarineanului, părea absorbit de un gând tulburător, nehotărât. Barabas păși spre el și văzu că fața lui și barba lui în dezordine erau ude de lacrimi.