Gândirea dinamică sau Legea energiei vibratoare

Această carte vorbește despre viață. Ea susține că viața este universală, adică este inerentă fiecărei părți, particule, faze, aspect, condiție, loc sau relație a lumii lucrurilor pe care o numim univers și se manifestă în ele (în grade diferite). Ea susține că viața se manifestă sub două aspecte sau forme, pe care le găsim în general în relație și în cooperare una cu cealaltă, amândouă fiind însă, probabil, manifestarea unui lucru mai elevat decât cele două. Aceste două aspecte sau forme, care formează sau produc împreună ceea ce numim „viața", sunt cunoscute sub numele de (1) substanță sau materie și (2) spirit. Fenomenele transferului de gândire, telepatiei, telesteziei, proiecției mentale, sugestiei, hipnotismului, mesmerismului etc, pot să fie explicate și înțelese dacă cunoaștem “teoria gândirii dinamice”, așa cum este explicată în această carte. Înțelegerea uneia vă conferă cheia celeilalte, căci Legea acționează exact în același fel în fiecare plan aparte. Dacă cititorul vrea să cugete la această afirmație, apoi s-o aplice la cercetările și experiențele lui, va descoperi că deține cheia a numeroase mistere – capătul liber al unui puternic ghem de fir pe care îl poate derula după dorință.

Cuvânt-înainte ... 9

I „Pentru început" ... 13 II Lucrurile așa cum sunt ... 19
III Universalitatea vieții spiritului ... 26 IV Viața și spiritul printre atomi ... 34 V Istoria substanței ... 47
VI Substanța și lumea de dincolo ... 57 VII Paradoxul științei ... 72
VIII Forțele naturii ... 81
IX Energia radiantă ... 89
X Legea atracției ... 99
XI Teoria gândirii dinamice ... 113 XII Legea energiei vibratoare ... 125 XIII Enigma sfinxului ... 132
XIV Misterul spiritului ... 145
XV Forțele cele mai fine ale spiritului ... 149 XVI Gândirea în acțiune ... 157

Capitolul III
Universalitatea vieții spiritului

Autorul a considerat de cuviință să așeze înaintea studiului „mentalului", precum și a substanței și a mișcării, două capitole al căror scop este să demonstreze că mentalul, sub o formă sau un grad diferit, se află în relație cu toate lucrurile, că toate au o viață și că mentalul însoțește orice viață. Pentru mulți, termenul „spirit" înseamnă doar „calitatea de gândire" a omului sau poate a animalelor inferioare, iar „viața" nu este decât proprietatea acestor creaturi organice. De aceea, s-a considerat util să se sublinieze că viața și spiritul se găsesc chiar și în formele cele mai de jos ale substanței, chiar și în monada anorganică.
în acest capitol și începând de acum, autorul va folosi termenul „mentalul" etc. ca să indice principiul mental particular al ființei sau al lucrului - parte a mentalului care este separată de restul și pe care fiecare o consideră „a sa", așa cum consideră corpul „meu" în opoziție cu rezerva universală a substanței. Termenul „Spirit" va fi utilizat în sensul lui universal.
Și autorul are intenția să folosească termenul lui Elmer Gates, „mentație" în sensul de „efort, acțiune sau efect, în spirit sau al spiritului, pe scurt, „proces mental". Termenul este util și, după ce învățăm să-l folosim, îl preferăm unor termeni mai complicați. Așadar, nu uitați, vă rog, că „mentație" înseamnă „proces mental".
Mentația cuprinde ceea ce numim „gândire", precum și anumite forme mai elementare de proces mental pe care nu obișnuim să le onorăm cu termenul „gândire" și îl rezervăm în mod obișnuit proceselor mentale de un ordin mai înalt.
Astfel, „mentalul" este acel ceva din care este format mentalul particular al unei persoane; „mentalul" este acel ceva pe care îl posedă o persoană și prin care „gândește"; „mentația" este procesul mental; „gândirea" este o formă avansată de mentație. Cel puțin așa vor fi folosite aceste cuvinte în această carte, începând de acum înainte.
În acest capitol, vi se cere să luați în considerare faptul că Viața este universală, că Tot este viu. Și că spiritul și mentalitatea sunt un atribuit al vieții, și că, în consecință, totul are un spirit și este capabil să exprime un anumit grad de mentalitate. Formele de viață, așa cum le cunoaștem, sunt întotdeauna considerate ca având două aspecte, și anume: (1) corpul (substanța) și (2) mentalitatea (spiritul). Aceste două aspecte sunt întotdeauna combinate. E posibil să existe creaturi vii al căror corp este format dintr-o substanță atât de fină, încât este imposibil de perceput pentru simțurile omului, dar corpul lor ar fi „o substanță" în aceeași măsură ca „corpul" unei stânci de granit. Și, ca să „gândească", aceste ființe ar trebui să aibă ceva material care să corespundă cu creierul, deși calitatea lor e mai subtilă decât gazul cel mai rar, aburul, unda electrică. Nu există corp fără mentalitate, nu există mentalitate fără corp. Aceasta din urmă este legea invariabilă a lumii lucrurilor.

Nu există vreun moment pierdut, nici de forță inutilă. O formă de forță și de mișcare este convertită în alta, și așa mai departe. Nimic nu se pierde, orice forță se conservă, după cum vom vedea mai departe. În mintea publicului sau mai degrabă în mintea unei părți a publicului care se gândește la subiect, pare să existe ideea că „forța" este ceva de natura unei entități, separată de Substanță sau de Spirit, ceva care se aruncă asupra Substanței și o împinge printr-o prezență exterioară. Filosofii din Antichitate considerau că Substanța acționa din exterior printr-o entitate numită Forță, Substanța fiind considerată absolut inertă și „moartă". Această idee, care este permanent prezentă în mintea muritorilor de rând, probabil din cauza persistenței unor forme vechi de expresie, era în general împărtășită de filosofi până în epoca lui Descartes și Newton. Această ideea veche se datora învățăturii lui Aristotel, teoreticianul eterului, iar știința și filosofia ezitau să nu mai acorde importanță dogmelor aristotelice. Alții credeau că lumina, căldura și electricitatea erau „fluide" transportate de la un corp la altul. De altfel, marele public întreține încă această idee despre electricitate, din cauza utilizării termenului „fluid electric". Învățătura actuală a științei este că forța este rezultatul mișcării particulelor substanței și, bineînțeles că provine mai degrabă din interior decât din exterior. Este adevărat că mișcarea poate să fie comunicată unui corp prin intermediul altui corp în mișcare, care îi transmite aceeași mișcare, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile, căci mișcarea originară provine din mișcarea și din vibrația particulelor substanței, cu toate că a putut să treacă prin multe etape de transformare, de schimbare și de transmitere în cursul înaintării sale. Singura excepție de la această regulă este gravitația, care este o formă de forță a cărei natură este necunoscută pentru știință, deși legile ei de funcționare etc. sunt înțelese. Vom afla câteva fapte noi despre gravitație în capitolele următoare din această carte. Când studiem forța și mișcarea, ar fi bine să ne amintim de faptul că forța și mișcarea provin din proprietatea inerentă a mișcării transmise de particulele substanței și că ele vin din interior, nu din exterior. Este cea mai bună învățătură a științei moderne, dar și o parte importantă din teoria gândirii dinamice care este prezentată în această carte. Buchner, autorul lucrării Force and Matter, insistă energic asupra acestei concepții, zicând, printre multe alte afirmații similare: „Forța poate să fie definită ca o stare de activitate sau o mișcare a materiei, sau a celor mai infime particule ale materiei, sau o capacitate a acesteia". Termenul „forță" este în general definit în lucrările de fizică obișnuite: „Ceea ce cauzează, modifică sau termină mișcarea". Cuvântul „forță" este în general folosit în sensul de „în acțiune", în timp ce cuvântul „energie" este utilizat în general în sensul de „forță potențială, capacitatea de a efectua o muncă", ideea fiind că este vorba de o forță „stocată" sau de „o forță în așteptare de utilizare". Termenul „putere" este utilizat în două sensuri, primul însemnând „o măsură de energie mecanică", ca „un motor de 40 CP" etc; al doilea sens fiind „capacitatea sau aptitudinea de a acționa sau de a exercita o forță", această utilizare fiind aproape identică cu ideea de „energie", așa cum a fost descrisă înainte, chiar dacă expresia ar putea să fie puțin cam tare. Școala materialistă susține că Forța este o proprietate a Materiei, aceasta din urmă fiind considerată „lucrul real" din univers. Alții susțin că Forța este „lucrul real" și că ceea ce se numește Materie sau Substanță este doar un centru al Forței etc.