Nu-i aşa că e interesant faptul că, atunci când ne apropiem suficient de mult de moarte, vedem că avem mult mai puţine motive de frică decât credeam? Dar s-ar putea ca acest lucru să nu-ţi aducă prea multă alinare. E posibil să zici: „Ce legătură are cu această viaţă? Ce sens ar putea da acestei existenţe temporare a noastre?''
Dacă îţi pui astfel de întrebări, bănuiesc că este tocmai pentru că eşti conştient că existenţa ta este limitată şi că eşti în căutarea sensului ei. Dar să presupunem că această căutare a sensului este ea însăşi plină de sens. Să presupunem că face parte din joc, din motivul pentru care suntem aici. Am putea fi aici pentru a căuta ceva? Dacă răspunsul este da, atunci moartea ne îndeamnă la această căutare. Pe măsură ce m-am luptat cu misterul morţii mele căutând sensul acestei vieţi, am găsit ceea ce căutam. Este foarte simplu. Suntem aici pentru a învăţa. Tot ceea ce ni se întâmplă ne ajută în procesul nostru de învăţare. Şi nimic nu ne ajută să învăţăm mai mult decât moartea. De asemenea, am ajuns la concluzia că ni s-a oferit un mediu de învăţare ideal. Îţi provoc imaginaţia să găseşti un alt mediu pentru învăţarea umană mai bun decât viaţa, decât această viaţă. În momentele mele cele mai sumbre, mi se pare că e ca un fel de tabără de instrucţie cerească, plină de obstacole care, aproape diabolic, au fost concepute pentru ca noi să învăţăm. Şi cred că cel mai diabolic dintre toate obstacolele din viaţă este cel al sexului. În realitate, moartea este o consecinţă a sexualităţii noastre. Organismele aflate la baza scării evolutive nu se reproduc pe cale sexuală. Pur şi simplu se donează. Înmuguresc, iar materialul lor genetic continuă la nesfârşit. Literalmente, nu mor niciodată decât dacă vine cineva și le striveşte. Nu au parte de îmbătrânire sau de moarte naturală. Doar atunci când ajungi suficient de sus pe scara evolutivă descoperi reproducerea sexuală, iar în momentul în care se întâmplă asta, fenomenul de îmbătrânire şi de moarte devin ceva natural. Totul are un preţ. Învăţăm cel mai bine atunci când avem un termen-limită. Ce cuvânt minunat! În practica mea de psihoterapie, am folosit adesea o tehnică deosebit de puternică şi utilă în lucrul cu grupuri. Atunci când membrii unui grup păreau să se comporte ca şi cum ar avea tot timpul din lume, veneam într-o zi şi le spuneam: „Dragilor, acest grup mai are la dispoziţie doar şase luni. Peste şase luni îl voi închide.'' Era uimitor cât de repede puteau să se mişte oamenii care stătuseră degeaba şi nu făceau absolut nimic, odată ce li se dădea un termen-limită. Şi în terapia individuală, un termen-limită poate fi la fel de puternic. Încheierea unei relaţii foarte bune dintre un pacient şi un terapeut poate fi folosită uneori pentru a simboliza întreaga problemă a morţii şi pentru a oferi pacientului oportunitatea – cu care cei mai mulţi oameni nu s-ar întâlni altfel – de a lucra prin intermediul morţii.
| 
Adevăr Divin
