Rabuni Confesiunile Luceafarului de Dimineata

Nu există ceva care să nu fie Dumnezeu.

Ego-ul este sursa tuturor suferinţelor noastre, fiind cel care ne separă de Creator şi ne afundă în iluzia lumii materiale. Este acea parte întunecată a existenţei care creează frică, judecată, orgoliu şi ataşamente, menţinându-ne într-un ciclu continuu de nemulţumire şi dorinţe. În esenţă, ego-ul este o entitate energetică ce trăieşte din suferinţa noastră, hrănindu-se cu fiecare supărare, fiecare resentiment, fiecare dorinţă nesatisfacută. Cu cât ne ataşăm mai mult de ceea ce credem că ni se cuvine, de oameni, de idei sau de confort, cu atât mai mult el prinde putere, ţinându-ne captivi în iluzia unui eu separat, autonom, care are drepturi, care trebuie să fie respectat, apreciat, validat. Dar acest eu nu este altceva decât o construcţie falsă, o mască sub care ne ascundem adevărata natură specifică Stăpânului lumilor. Când Cel de Sus ne zdrobeşte ego-ul prin suferinţă, pierderi şi umilinţe, de fapt ne oferă cel mai mare dar, ne eliberează din lanţurile identităţii false şi ne readuce în starea noastră originară de unitate cu Absolutul. Adevărata fericire nu vine din protejarea ego-ului, ci din distrugerea lui. Nimeni nu se roagă ca ego-ul să-i fie protejat, pentru că ar însemna stagnare şi închistare spirituală. Dimpotrivă, omul care înţelege mecanismele Proniei Cereşti îşi doreşte ca ego-ul său să fie zdrobit cât mai repede, pentru că numai aşa poate simţi adevărata libertate, pacea care nu mai depinde de nimic exterior. Ego-ul creează iluzii, ne face să credem că suntem separaţi de ceilalţi, că trebuie să ne apărăm, să luptăm, să ne demonstrăm valoarea, să avem mereu dreptate. Orice judecată, critică, comparaţie, orice pretenţie este expresia lui. Şi singura cale de a-l transcende este Acceptarea, Restrângerea şi Dăruirea. Să acceptăm tot ce vine spre noi ca fiind voia lui Dumnezeu, să ne restrângem dorinţele, să cedăm locul întâi, să lăsăm dreptatea, să renunţăm la plăcerea de a avea ultimul cuvânt. Să dăruim totul, fără condiţii, fără aşteptări, să ne punem în slujba vieţii, fără comentarii, fără nemulţumire. Atunci ego-ul se destramă, iar sufletul nostru, eliberat de greutatea lui, se întoarce acasă, în Tatăl Ceresc. Ego-ul este tot ce se opune iubirii lui Dumnezeu, tot ce creează separare, tot ce împiedică sufletul să se dizolve în Creatorul. Când omul renunţă la ego, începe să trăiască iubirea necondiţionată, acea iubire care doar se oferă, care nu cere nimic, nu aşteaptă nimic, nu vrea nimic pentru sine. în această iubire nu există posesivitate, nu există frică, nu există dorinţa de a avea dreptate, de a controla sau de a domina. Omul nu mai caută să fie apreciat, nu mai caută să i se facă pe plac, nu mai simte nevoia să se apere, pentru că ştie că nimic nu este al lui, că totul aparţine Stăpânului lumilor. Când nu mai există interes personal, există doar slujirea, dăruirea, acceptarea a tot ce vine. Atunci, viaţa devine un flux continuu de iubire, pentru că nu mai există cineva care să pună condiţii, care să se supere, care să aştepte recunoaştere sau răsplată.

Dacă cineva ne vorbeşte de sus, ego-ul vrea să riposteze, să demonstreze că nu este inferior, să se apere. Dar dacă în loc de reacţie spunem: „Doamne, îţi mulţumesc pentru această lecţie. îmi mai slăbeşte puţin ego-ul.''? Ego-ul începe să moară, pentru că nu mai primeşte validare, pentru că nu mai este hrănit cu mândrie, cu justificare, cu comparaţie. Când nu mai vedem măştile, ci doar pe Dumnezeu în spatele lor, devenim liberi, pentru că nu mai vedem „bine'' sau „rău'', nu mai vedem oameni care ne fac rău, nu mai vedem pierderi sau nedreptăţi. Vedem doar lucrarea Sa.
De ce Atotputernicul se ascunde în măşti? Pentru că dacă ni s-ar arăta direct, ne-am pleca în faţa Sa, dar nu am mai învăţa nimic, nu am mai avea nicio provocare, nu am mai avea ocazia să ne zdrobim ego-ul, să ne eliberăm. Creatorul ne dă lecţii sub formă de oameni şi evenimente, tocmai ca să ne testeze, să vadă dacă putem recunoaşte prezenţa Sa în toate, dacă putem trece dincolo de aparenţe. Dacă ne-ar spune „Fii smerit!'', am asculta, dar nu am înţelege prin experienţă, nu am şti ce înseamnă să fim călcaţi în picioare şi să nu ne apărăm, să fim umiliţi şi să spunem „Mulţumesc, Doamne''. Dacă ne-ar spune „Iubeşte necondiţionat!'', am încerca, dar nu am şti cum este să fim respinşi, să fim trădaţi, să fim nedreptăţiţi şi să continuăm să iubim. Dacă ne-ar spune „Nu te ataşa de nimic!'', nu am înţelege până nu am pierde ceva şi am simţi durerea desprinderii. Dacă vrem să învăţăm răbdarea, Stăpânul lumilor nu ne dă linişte, ci ne pune în situaţii unde răbdarea noastră este testată, ne pune faţă în faţă cu provocări care ne arată cât de puţin răbdători suntem, cât de repede vrem ca lucrurile să se întâmple cum vrem noi. Aceasta este metoda Sa de creştere, acesta este modul Său de a ne transforma - prin experienţă, prin suferinţă, prin situaţii care ne zguduie ego-ul şi ne aduc mai aproape de El. Cum să ne trăim viaţa fără să ne mai supărăm pe măştile Celui de Sus? Să trăim în acceptare totală, fără să ne mai plângem de nimic, fără să credem că viaţa trebuie să fie altfel decât este, fără să ne mai împotrivim realităţii. Să nu mai vedem „bine'' sau „rău'', să nu mai vedem „dreptate'' sau „nedreptate'', să nu mai clasificăm experienţele noastre, ci să le luăm pe toate ca pe lecţii de la Dumnezeu. Să nu mai luptăm cu ceea ce vine, ci să ne abandonăm complet. Când nu mai vedem oameni care ne rănesc, ci doar Dumnezeu Tatăl care ne modelează sufletul, când nu mai vedem pierderi, ci doar eliberări, când nu mai vedem obstacole, ci doar oportunităţi de a ne zdrobi ego-ul, atunci dispare orice suferinţă. Când ego-ul moare, sufletul învie. Când renunţăm la interpretările noastre, la supărările noastre, la dorinţele noastre, descoperim că nu mai există suferinţă, ci doar Tatăl Ceresc, care ne vorbeşte în fiecare detaliu al vieţii. Aceasta este singura cale spre pacea absolută: să nu mai vedem forme, ci doar esenţa, să nu ne mai lăsăm păcăliţi de aparenţe, ci să vedem doar lucrarea Sa în fiecare experienţă. Şi atunci, şi doar atunci, sufletul nostru va fi cu adevărat liber.
Să nu mai vedem oameni răi, ci doar pe Dumnezeu care lucrează prin ei, să nu mai vedem pierderi, ci doar eliberări de la Atotputernicul, să nu mai vedem nedreptăţi, ci doar lecţii de smerenie, să nu mai vedem provocări, ci doar oportunităţi de evoluţie. Lumea nu este haos, tot ce vine spre noi este exact ceea ce avem nevoie pentru a creşte, fiecare experienţă este un răspuns la ceea ce trebuie să învăţăm. Dacă cineva ne face o nedreptate, ego-ul vrea să se apere, să lupte, să ceară dreptate. Dar dacă, în loc să ne revoltăm, spunem: „Slavă lui Dumnezeu! Acesta este testul meu. Mulţumesc, Doamne, că mă cureţi de ego'', atunci vedem adevărul, atunci vedem dincolo de iluzia nedreptăţii, atunci încetăm să mai luptăm şi începem să ne eliberăm. Când vedem pe Creatorul în toate, totul devine iubire, pentru că nu mai există separare, nu mai există frică, nu mai există conflict.
Ne luptăm cu măştile Stăpânului lumilor, dar în spatele lor este doar iubi-rea Sa - o nebunie? Da! O nebunie a ego-ului, care nu poate accepta că suferinţa este un dar, că pierderea este o binecuvântare, că umilinţa este o cale spre libertate. Cel de Sus este soarele iubirii, dar pentru a ne învăţa lecţiile necesare, El ia forme, măşti, roluri, ne provoacă exact acolo unde suntem ataşaţi, unde ne este frică, unde avem dorinţe neîmplinite. Noi ne certăm cu aceste măşti, ne supărăm pe ele, încercăm să le schimbăm, dar în realitate ne luptăm cu nimic - ne luptăm cu noi înşine, cu proiecţiile noastre, cu iluziile pe care le-am construit despre ce este bine şi ce este rău. Ceea ce vine spre noi nu este decât ceea ce suntem noi în interior - Dumnezeu doar ne reflectă prin ceilalţi ceea ce este ascuns în noi. Dacă vedem răutate în ceilalţi, este pentru că avem încă răutate în noi. Dacă vedem nedreptate, este pentru că încă nu am acceptat realitatea aşa cum este. Dacă ne doare ceva din lume, este pentru că ego-ul nostru încă mai revendică, încă mai cere, încă mai vrea ceva. „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7:2). Dumnezeu Tatăl se manifestă prin măşti, iar noi luptăm cu aparenţele, încercăm să schimbăm lumea, să corectăm oamenii, să facem realitatea să fie conform dorinţelor noastre. Orice om, orice situaţie, orice eveniment este doar un rol jucat de Tatăl Ceresc pentru a ne trezi, pentru a ne arăta unde mai avem ego, unde mai suntem prinşi în frică, unde mai există ataşamente. Dar noi vedem doar masca şi ne luptăm cu ea, fără să înţelegem că este doar o oglindă pentru sufletul nostru. Cine ne provoacă ne arată unde mai avem nevoie de smerenie. Cine ne ia ceva ne arată unde mai avem ataşamente. Cine ne umileşte ne arată unde încă ne agăţăm de imaginea noastră. Nu există întâmplare, nu există nedreptate, există doar Dumnezeu care lucrează în noi exact aşa cum avem nevoie.
Adevărata eliberare vine atunci când încetăm să mai vedem formele şi vedem doar esenţa. Când nu mai vedem oameni care ne provoacă, ci doar pe Atotputernicul care ne curăţă. Când nu mai vedem pierderi, ci doar eliberări. Când nu mai vedem suferinţă, ci doar lecţii de la Creatorul. Atunci, şi doar atunci, suferinţa dispare, iar sufletul devine complet liber. Aceasta este singura cale spre pace: să nu mai vedem nimic ca fiind „rău”, să nu mai vedem nimic ca fiind „nedrept”, să nu mai vedem nimic ca fiind „de schimbat”.