Pe 15 iulie 1973, când m‑am născut la ora 10 a unei dimineți
toride, harta cerului politic prezenta următoarea configurație: în Extremul Orient, astrul necruțător al președintelui
Mao atinsese, după nenumărate masacre, punctul culminant
al traiectoriei sale genocidare și se bucura, la 80 de ani, de un
prestigiu imens în întreaga lume, fiindcă ținea piept Rusiei
sovietice, avea emuli peste tot, inclusiv printre cei mai sofisticați intelectuali occidentali, și obținuse acea formă supremă de seninătate a minții în care nu mai avea dușmani,
după ce‑i eliminase pe toți; mai la vest, Leonid Brejnev, cu
treisprezece ani mai tânăr decât el, etala la 67 de ani farmecul unei personalități cu o înfățișare jovială, pentru a ascunde crimele mult mai modeste ale unei tiranii decrepite
în interior și totuși redutabile în exterior, de vreme ce imperiul său ajunsese la întinderea maximă; la fel ca Mao, dar la
celălalt capăt al continentului eurasiatic, Francisco Franco
arăta la 81 de ani că un dictator inteligent are toate șansele
să moară în patul lui după ce‑și exercitase puterea decenii
întregi, cu deosebirea că, într‑o țară creștină, o baie de sânge
inițială este suficientă și nu mai trebuie repetată la fiecare zece ani în funcție de ciclurile dialectice ale contradicțiilor
din rândul poporului; în Franța și în Germania încă străluceau, pentru puțin timp, astrele benefice ale lui Georges
Pompidou și Willy Brandt, fiecare fiind deja atins de un rău
care avea să‑l scoată din scenă — unul, de un cancer ascuns
cu grijă opiniei publice, celălalt, de rețeaua de spionaj țesută
în jurul lui; de cealaltă parte a Atlanticului, un alt mare om
politic, Richard Nixon, tocmai obținuse în 1972 o victorie
electorală fără precedent, pe care încă o savura în vara lui
1973, înainte de a gusta curând cupa amară a umilinței pe
care și‑o pregătise singur din exces de precauție și din grija
exagerată de a nu lăsa nimic la voia întâmplării; în sfârșit,
la București, locul nașterii mele, Nicolae Ceaușescu, mezi‑
nul acestui areopag, încă făcea, la cei 55 de ani ai săi, figură
de prost inofensiv al satului, deși vizita sa din 1971 în China
inițiase deja virajul ideologic care avea să devină pentru noi
un coșmar — un coșmar ridicol, desigur, dar care arăta că ridicolul nu exclude odiosul. De altfel, circula pe acest subiect un banc, pe care aveam
să‑l aud mult mai târziu, conform căruia fusese puternic impresionat de mulțimile nenumărate de chinezi îmbrăcați
identic, ținând în mână Cărticica roșie și scandând numele
său și pe cel al ilustrei sale gazde. În timpul convorbirii cu
președintele Mao, se spunea, îi mărturisise acestuia admirația sa nemărginită pentru modelul chinez și gândirea Marelui
Cârmaci, dar îndrăznise să pună o întrebare: „Tovarășe președinte, iertați‑mi curiozitatea, dar, cu toate binefacerile comunismului, mai aveți elemente reacționare, oameni care se
opun progresului social și fericirii poporului?“ La care, de‑
loc surprins, președintele Mao a răspuns cu un calm suveran:
„Da, bineînțeles, dar e ceva absolut neglijabil, cam 20 de milioane de asemenea neghiobi”. Brusc reconfortat, Ceaușescu a
exclamat entuziast: „Ca la noi! Ca la noi!” |
Adevăr Divin
