Coco al Zăpezii stătea foarte, foarte aproape
de mine, mândru și în picioare pe umărul meu drept, pe care îl strângea delicat
cu micile lui gheare. Mi se părea atât de mare! Totuși, era chiar el, cu
penajul său albastru pudrat și ciocul său frumos, surmontat de două cercuri de
culoarea lavandă pe nările sale, care respirau atât de multă viață. Și ce să
spun despre acel ochi de onix care, prin genele sale, se scufunda în privirea mea!
Apoi capul său a ajuns la înălțimea capului
meu, nemișcat, fix, dar strașnic de viu. În acel moment, un chip gigantic,
jumătate pasăre, jumătate zeitate antică, a apărut rapid din spatele lui.
Mai întâi i-am văzut ciocul, care era atât
gură, cât și nas, o gură capabilă să vorbească, apoi nările sale de un albastru
intens, care emiteau o puternică suflare.
Cât despre ochii săi, erau ca două perle de
obsidian înconjurate de un puf de culoarea lunii pline sau a răsăritului.
Ce chip! Dădea impresia că era încoronat ca un
leu înzestrat cu o coamă sălbatică.
Dar nu. Acest chip delicat încadrat de o
superbă coamă unduitoare părea mai degrabă androgin în puterea și măreția sa.
Părea că străluceau în el stele legate între ele prin fibre luminoase ciudate,
dând naștere unui fel de Calea Lactee. Fără îndoială, Coco și spiritul său
protector, Deva papagalilor, erau acolo în fața mea, umplând de viață și pace
tot câmpul meu vizual.
La fel de spontan cum îl părăsisem și într-o
amețeală similară, m-am reîntors în corpul meu întins. Toate se aranjau, tocmai
primisem cheia pe care soțul meu și cu mine o speram la îndemâna sufletelor
noastre.
Încă plină de cele două prezențe înaripate,
m-am simțit atât de fericită!
Totul era gata să se deschidă, codul de acces
la Invizibilul animalelor mi-a fost dat pentru a începe mărturia noastră
comună. |
Adevăr Divin
