Cercul de prieteni
Când mori, simți că a avut loc o schimbare subtilă, însă totul arată aproximativ la fel. Te trezești și te speli pe dinți. Îți săruți nevasta și copiii și pleci la lucru. E mai puțin trafic ca de obicei. Restul clădirii în care locuiești pare mai goală, ca și cum lumea ar fi în vacanță. Doar la birou e prezentă toată lumea, și te salută cu toții foarte călduros. Te simți ciudat de popular. Indiferent cu cine te întâlnești, e cineva cunoscut. La un moment dat, te lovește că așa arată viața de dincolo: lumea este compusă doar din oamenii pe care i-ai cunoscut.
Este doar o mică fracțiune din populația globului – cam 0,00002 la sută –, dar ție ți se pare că e mult.
Rezultă că doar oamenii pe care ți-i amintești sunt aici. Așa că femeia cu care ai schimbat o privire în lift s-ar putea să fie inclusă sau nu. Învățătoarea din clasa a doua este aici, ca și majoritatea colegilor. Părinții, verișorii și toți prietenii pe care i-ai avut de-a lungul vieții. Toți foștii iubiți. Șeful, bunicile și chelnerița care ți-a servit prânzul în fiecare zi. Cei cu care te-ai combinat și cei cu care
aproape te-ai combinat, cei după care ai tânjit. Este ocazie fantastică să petreci de minune cu toate cele mie de cunoștințe ale tale, să reînnoiești prietenii pierdute, să reiei legătura cu cei pe care i-ai dat uitării.
Abia după câteva săptămâni începi să te simți stingher.
Te întrebi ce este diferit în timp ce hoinărești prin parcurile vaste și liniștite împreună cu unul sau doi prieteni. Nici un străin nu ocupă băncile goale din parc. Nici o familie necunoscută nu aruncă firimituri de pâine la rațe și nu te face să zâmbești cu râsul contagios. Când ajungi în stradă, observi că nu mai e plină de oameni, clădirile nu mai sunt ticsite de muncitori, forfota orașului nu se mai aude, spitalele nu mai funcționează zi și noapte, nu mai au pacienți care să moară și personalul lor nu mai e tot timpul pe fugă, trenurile nu mai șuieră noaptea cu pasageri înghesuiți ca sardinele în drum spre casă. Foarte puțini străini.
Începi să te gândești la toate lucrurile care nu-ți sunt familiare. Îți dai seama că nu ai știut niciodată cum se vulcanizează cauciucul când se repară o anvelopă. Iar acum atelierele de vulcanizare sunt goale.
Nu ai știut niciodată cum se face un cip de silicon din nisip, cum se lansează rachetele în atmosferă, cum se scoate sâmburele unei măsline sau cum se montează șinele de cale ferată. Iar acum toate aceste industrii sunt închise.
Lipsa mulțimilor de oameni te face să te simți singur. Începi să te plângi că nu mai ai nici o șansă să cunoști oameni noi. Însă nimeni nu te ascultă și nu empatizează cu tine, pentru că exact asta îți doreai pe când erai în viață.
Decăderea speciilor
În viața de dincolo, ți se oferă o ocazie nemaipomenită: poți alege ce vrei să fii în viața următoare. Vrei să aparții sexului opus? Să te naști într-o familie nobilă? Să fii un filozof de o mare înțelepciune? Un soldat care poartă lupte victorioase?
Sau poate tocmai ai lăsat în spate o viață mai dură.
Poate erai torturat de enormitatea deciziilor și responsabilităților care te înconjurau, iar acum tânjești după un singur lucru: simplitate. Se poate și asta. Așa că, pentru următoarea rundă, alegi să fii cal.
Jinduiești după extazul de a trăi o viață atât de simplă: după-amiezile în care paști liniștit pe pășuni verzi, contururile frumoase ale osaturii și musculatura proeminentă, calmul cu care plesnești ușor din coadă sau cu care îți iese aburul pe nări în timp ce alergi pe câmpiile acoperite de zăpadă.
Anunți decizia. Se șoptesc incantații, se învârte o baghetă, și corpul tău începe să se metamorfozeze în cal. Mușchii încep să ți se umfle; un covoraș de păr gros îți erupe pe tot corpul și te acoperă ca o pătură groasă de iarnă. Când gâtul începe să se îngroașe și să se lungească, percepi imediat asta ca pe ceva normal. Arterele carotide cresc în diametru, degetele se unesc în copite, genunchii devin țepeni, șoldurile se întăresc și, între timp, pe măsură ce craniul ți se alungește într-o nouă formă, creierul tău înregistrează și el schimbări majore: cortexul se retrage ca să facă loc cerebelului, homunculusul transformă omul în cal, neuronii se redirecționează, sinapsele se deconectează și apoi se reconectează conform unei structuri cabaline, iar visul tău de a înțelege cum este să fii cal galopează spre tine de departe. Grija ta față de problemele umane dispare încet-încet, cinismul tău față de comportamentul uman se topește, chiar modul tău uman de a gândi începe să-ți scape de sub control.
Deodată, doar pentru o clipă, devii conștient de o problemă la care nu te-ai gândit. Cu cât devii mai mult cal, cu atât uiți mai mult de dorința inițială. Uiți cum era să fii un om care se întreba cum e să fii cal.
Acest moment de luciditate nu durează mult.
Dar servește ca o pedeapsă pentru păcatele tale, un moment prometeic care îți străpunge măruntaiele și te face să te ghemuiești, pe jumătate om, pe jumătate cal, conștient de faptul că nu poți aprecia destinația fără să cunoști punctul de plecare; nu te poți bucura de simplitate fără să-ți amintești de alternative.
Și nu asta este cea mai gravă revelație a ta. Îți dai seama că, de fiecare dată când vei reveni aici, cu capul tău greoi de cal, nu vei mai avea capacitatea să ceri să fii din nou om. Nu vei mai înțelege ce este o ființă umană. Alegerea ta de a coborî pe scara inteligenței este ireversibilă.
Astfel, chiar înainte de a-ți pierde ultimele facultăți umane, te întrebi cu un mare efort oare ce creatură extraterestră magnifică, fermecată de ideea de a găsi o viață mai simplă, o fi ales pentru ultima rundă să fie om.
Pag. 15 – 21 | 
Adevăr Divin
