Opere esențiale (vol. 7)

Teoria freudiană în ceea ce privește evoluția patologică masculină în conflictul cu această tentație este expusă în modul cel mai plastic de Daniel Paul Schreber, președintele de Senat care și-a scris și publicat cu lux de amanunte delirul. Lucrarea despre nevroza demoniacă din secolul al XVII-lea înfățișează un caz asemănător celui al omului cu șobolani: este vorba despre un delir legat de doliul dupa tată, de care subiectul este încă legat prin mișcări pulsionale sexuale refulate.

Notă asupra traducerii (Roxana Melnicu)
Acțiuni compulsive și practici religioase (1907) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Caracter și erotică anală (1908)
(trad. Corneliu Irimia)
Notă introductivă
Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională (1909) (trad. Reiner Wilhelm și Silviu Dragomir)
Notă introductivă
Introducere
I Din istoricul bolii
A. Începutul tratamentului
B. Sexualitatea infantilă
C. Marea temere obsesivă
D. Introducere în înțelegerea curei
E. Câteva reprezentări obsesive, și explicarea lor
F. Determinarea ocazională a bolii
G. Complexul patern și soluția ideii legate de șobolani
II Considerații teoretice
A. Câteva caracteristici generale ale formațiunilor obsesionale
B. Câteva particularități psihologice ale bolnavilor
de nevroză obsesională. Atitudinea lor față de realitate, superstiție și moarte
C. Viața pulsională și originea obsesiei și a îndoielii
Predispoziția la nevroza obsesională. O contribuție la problema alegerii nevrozei (1913) (trad. Corneliu Irimia)
Notă introductivă
Paralelă mitologică la o reprezentare obsesională plastică (1914) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Despre transformări pulsionale mai ales în erotica anală (1917) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Observații despre un caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Introducere
I Istoria bolii
II Încercări de interpretare
III Despre mecanismul paranoiei
Completare (1912)
Un caz de paranoia care contrazice teoria psihanalitică (1915) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia și homosexualitate (1922) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
"Un copil este bătut" (contribuție la cunoașterea originii perversiunilor sexuale) (1919) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Despre psihogeneza unui caz de homosexualitate feminină (1920) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Un caz de nevroză demoniacă în secolul al XVII-lea (1923 [1922]) (trad. Roxana Melnicu)
Notă introductivă
Introducere
I Povestea pictorului Christoph Haitzmann
II Motivul pactului cu diavolul
III Diavolul ca substitut pater
IV Cele două pacte
V Cursul ulterior al nevrozei
Bibliografie
Lista abrevierilor
Index

Nu sunt, desigur, primul care a fost frapat de asemănarea între așa-zisele acțiuni compulsive ale nevroticilor și actele rituale prin care credinciosul își arată pioșenia. Chezășie pentru aceasta stă numele de „ceremonial” care a fost atribuit unora dintre aceste acțiuni compulsive. Această asemănare nu mi se pare a fi pur și simplu superficială, astfel că o idee amănunțită despre formarea ceremonialului nevrotic ne autorizează să tragem concluzii analoage asupra proceselor psihice ale vieții religioase.

Oamenii care desfășoară acțiuni compulsive sau ceremoniale aparțin, alături de cei care suferă de gânduri obsesive, idei obsedante, impulsuri obsesive, unei entități clinice aparte, această afecțiune fiind desemnată de obicei cu numele de „nevroză obsesională”. Însă nu putem să deducem particularitatea acestei suferințe pornind de la numele ei, căci, la drept vorbind, și alte diferite manifestări psihice patologice au aceeași pretenție de a poseda așa-zisa „caracteristică obsesională”. În loc de definiție, deocamdată ar trebui să recunoaștem în amănunt faptul că până acum nu s-a reușit evidențierea criteriului nevrozei obsesionale, probabil unul profund - existența acestui criteriu se poate bănui totuși pretutindeni din manifestările acesteia.

Ceremonialul nevrotic constă în mici acte, adaosuri, restricții, prescripții care sunt realizate în cadrul unor anumite acțiuni ale vieții cotidiene în același mod sau în moduri a căror variație este reglată. Aceste îndeletniciri ne dau impresia unor simple „formalități”; ele ne par total lipsite de semnificație. Nu altfel li se par ele bolnavului însuși și totuși acesta este incapabil să le abandoneze, căci orice abatere de la ceremonial se pedepsește printr-o angoasă insuportabilă, care îl constrânge imediat să recupereze activitatea neglijată. La fel de mărunte ca și acțiunile ceremoniale însele sunt prilejurile și activitățile care sunt înzorzonate, îngreunate și în orice caz prelungite, de exemplu îmbrăcarea și dezbrăcarea, pregătirea pentru culcare, satisfacerea trebuințelor corporale. Exercitarea unui ceremonial poate fi descrisă înlocuindu-l printr-o serie de legi nescrise. De exemplu, pentru ceremonialul culcării: fotoliul trebuie să stea în cutare poziție față de pat, hainele trebuie să fie împăturite pe el într-o anumită ordine; cuvertura trebuie să fie așezată la picioarele patului, iar cearșafurile trebuie să fie netezite; pernele trebuie să fie repartizate în cutare ordine, corpul însuși trebuie să stea numai într-o anumită poziție; numai așa îi este îngăduit să doarmă. În cazurile ușoare ceremonialul apare ca o exagerare a unei ordini juste și obișnuite. Însă deosebita conștiinciozitate a îndeplinirii și angoasa în cazul neglijării fac să se distingă acest ceremonial în calitate de „acțiune sacră”. Tulburări ale acesteia sunt de cele mai multe ori rău suportate; caracterul public, prezența altor persoane în timpul săvârșirii ei sunt aproape întotdeauna excluse.

Orice activități pot să devină acțiuni compulsive (Zwangshandlungen), în sens larg, dacă sunt împopoțonate cu mici accesorii, dacă sunt ritmate prin pauze și repetări. Nu ne așteptăm să găsim o discriminare mai fină între „ceremonial” și „acțiuni compulsive”. Majoritatea acțiunilor compulsive provin din ceremoniale. Alături de acestea două, conținutul suferinței cuprinde interdicții și împiedicări (abulii), care, de fapt, nu fac altceva decât să continue opera acțiunilor compulsive, prin aceea că bolnavului nu îi sunt îngăduite deloc unele lucruri, iar altele îi sunt permise doar dacă urmează un ceremonial prescris.

Este remarcabil faptul că unele constrângeri, cum sunt interdicțiile (asta trebuie să faci, asta nu ai voie să faci) se referă la început numai la activități pe care omul le efectuează în singurătate, lăsând mult timp neafectat comportamentul social al acestuia. De aceea, acești bolnavi pot să își trateze suferința ca pe o chestiune privată și astfel să o ascundă timp de mulți ani. De aceste forme de nevroză obsesională suferă mult mai multe persoane decât știu medicii. Mulți bolnavi pot să ascundă aceasta foarte ușor, dat fiind că ei sunt foarte capabili să își îndeplinească sarcinile sociale într-o parte a zilei, după care își dedică un număr de ore faptelor lor secrete, într-un clivaj de Melusină.

Se observă cu ușurință în ce constă asemănarea ceremonialului nevrotic cu acțiunile sacre ale riturilor religioase, anume în angoasa morală față de neglijarea lor, în izolarea completă față de toate celelalte fapte (interdicția de a fi tulburați în executarea acestor acte) și în conștiinciozitatea executării lor în amănunt. Dar la fel de evidente sunt și deosebirile; dintre care unele sunt atât de delicate, încât fac compararea lor să pară un sacrilegiu. Marea variabilitate individuală a acțiunilor ceremonia le contrastează cu stereotipia riturilor (rugăciune, prosternare etc), caracterul privat al acestora se opune caracterului public și comunitar al practicilor religioase; și, mai ales, micile ingrediente ale ceremonialului religios sunt considerate simbolice și pline de sens, în timp ce omoloagele lor din ceremonialul nevrotic par ridicole și fără sens. Nevroza obsesională ne furnizează aici imaginea zdrențuită a unei religii priva te, pe jumătate comică, pe jumătate tragică. Tocmai această deosebire hotărâtoare între ceremonialul nevrotic și cel religios este înlăturată atunci când intervenim cu ajutorul tehnicii de cercetare psihanalitică pentru înțelegerea acțiunilor compulsive. Această cercetare demolează din temelii ideea că acțiunile compulsive ar fi ridicole și fără sens și descoperă motivația acestei idei. Aflăm că acțiunile compulsive au sens întotdeauna și în toate particularitațile lor, că ele stau în serviciul unor interese importante ale personalității și exprimă trăiri cu bătaie lungă și gânduri investite cu afect ale acesteia. Ele fac aceasta în două sensuri: fie ca reprezentări directe, fie ca reprezentări simbolice; astfel, ele trebuie interpretate fie în sens istoric, fie în sens simbolic.

Nu voi face aici economie de exemple care vor clarifica aceste afirmații. Cei care sunt familiarizați cu rezultatele cercetării psihanalitice asupra psihonevrozelor nu vor fi surprinși să afle că ceea ce este reprezentat prin acțiunile compulsive sau prin ceremonial de curge din trăirea cea mai intimă, de cele mai multe ori din trăirea sexuală a celui afectat:

a) O fată care a fost sub observația mea se afla sub constrângerea ca după spălat să răstoarne ligheanul de câteva ori cu fundul în sus. Semnificația acestei acțiuni compulsive stătea în proverbul: nu arunca apa murdară până ce nu ai una curată. Acțiunea era menită să o avertizeze pe iubita ei soră și să o împiedice să se despartă de bărbatul ei, care nu o satisfăcea, înainte de a înnoda o relație cu unul mai bun.

b) O femeie care trăia separată de soțul ei urma la masă compulsia de a lăsa în farfurie tot ceea ce era mai bun; de exemplu, dintr-o bucată de friptură arsă ea mânca numai marginile. Această renunțare se explică prin data apariției ei. Ea a survenit în ziua în care ea i-a refuzat soțului ei contactul marital, adică a renunțat la ceea ce era mai bun.

c) Aceeași pacientă nu putea de fapt să stea decât pe un singur fotoliu și nu se putea ridica decât cu greu din el. În relație cu anumite detalii ale vieții conjugale, fotoliul îl simboliza pe soț, căruia îi rămânea fidelă. Pentru a explica compulsia ei, ea a spus: „Te desparți atât de greu de ceva (soț, fotoliu) pe care ai stat odată”.

d) Un timp, ea a repetat o acțiune compulsivă deosebit de bătătoare la ochi și fără sens. Ea alerga din camera ei într-o alta, în mijlocul căreia era o masă, ridica fața de masă într-o anumită poziție, o suna pe servitoare, care trebuia să se apropie de masă, și apoi o expedia cu o însărcinare oarecare. Făcând eforturi ca să explice această compulsie, ei i-a venit ideea că respectiva față de masă avea într-un loc o pată și că ea așeza de fiecare dată fața de masă, astfel încât pata să-i sară în ochi fetei în casă. Toate acestea s-au dovedit a fi o reproducere a unei experiențe din căsnicia ei, care i-a dat ulterior de gândit. Soțul ei a trecut în noaptea nunții printr-un accident deloc neobișnuit. El s-a descoperit impotent și „toată noaptea a alergat, de mai multe ori, din camera lui în camera ei”, încercând să repete actul, deși fără succes. Dimineața el a spus că i-ar fi rușine față de camerista hotelului, care avea să facă paturile; atunci el a luat o sticluță cu cerneală roșie și a vărsat conținutul ei pe cearșaf, însă cu atâta stângăcie încât pata roșie a apărut într-un loc foarte nepotrivit pentru intenția lui. Deci în acțiunea ei compulsivă ea punea în scenă noaptea nunții ei. „Masa și cu patul” alcătuiesc căsnicia.

e) Atunci când ea a căpătat acțiunea compulsivă de a nota numărul oricărei bancnote care îi trecea prin mâini, aceasta s-a putut explica de asemenea istoric. În vremea în care mai

pag. 13 – 17