ÎNCEPUTURILE
Prima mare întrebare
referitoare la existență este una care ne-a preocupat, probabil, pe toți la un
moment dat în viață: de unde vine totul, întregul univers? Care sunt
începuturile sale?
Numărul semnificativ de mituri ale creației din
numeroase culturi stă mărturie cu privire la caracterul crucial al întrebării.
Toate miturile creației se străduiesc să dea seamă de prezența a ceva
acolo unde mai înainte nu se afla nimic.
Unele dintre aceste mituri
prezintă un soi de împerechere între părinți puternici, din care rezultă
Pământul și locuitorii săi; uneori, acest lucru se întâmplă într-un mod destul
de ciudat: unele mituri înfățișează omul ieșind dintr-o subsuoară, poate cu
gândul la păduchi.
Alte mituri pornesc de la un mare Ou cosmic
însămânțat; acesta crapă în două, una dintre bucăți ajungând să formeze bolta
cerească, iar cealaltă ajungând în timp să fie Pământul, în alte cazuri,
întregul nostru univers pare rodul defulării unei proaste dispoziții, cum se
întâmplă în mitul polinezian al lui Ta”aroa, care, plictisit că este închis în
oul său primordial, îl sparge, pentru ca apoi, într-un șir de crize
adolescentine capricioase și autodistructive, să creeze lanțurile muntoase din
propria-i coloană vertebrală, să-și folosească unghiile pentru a crea solzii
peștilor, intestinele pentru a crea homarii și, întrucât tot nu reușește să-și
stingă furia, creează roșeața lui din propriul său sânge.
Miturile
creației din religiile monoteiste se confruntă cu aceeași problemă, însa intr-o
manieră abstractă, mai calmă și mai matură pentru urechile noastre; în esență,
aceste religii lasă la latitudinea voinței lui Dumnezeu instaurarea ordinii din
haos într-un mod care nu poate fi înțeles de mintea omenească și cu asta basta!
Caracterul abstract este împins la limită în Rigveda hindusă și în
Chandogya Upanișad în care ființa este obținută prin negarea neființei; însă
poate că o astfel de explicație nu este pe deplin satisfăcătoare, părând mai
degrabă o eschivă pentru gustul multor occidentali.
De fapt, există trei
probleme profunde și înrudite pe care trebuie să le abordăm în contextul
creației.
Una se referă la mecanismul prin care universul ajunge să
ființeze: ce s-a întâmplat, de fapt, la început? Apoi, trebuie să ne punem
problema sensului întrebării despre ce anume a precedat universul, întrucât acel
ceva a avut, într-un fel, potențialul de a deveni un univers.
Aici ne
vedem puși în fața unei întrebări antrenante, atât din punct de vedere
lingvistic, cât și conceptual: poate avea Nimicul absolut putința de a deveni
Ceva?
Iar a treia problemă este dacă a fost nevoie de un agent pentru a
declanșa procesul de cosmogeneza, adică procesul prin care Nimicul s-a
transformat în Ceva. Sau Nimicul nu poate să se transforme prin sine în Ceva?
Toate aceste trei întrebări par a fi întrebări pentru știință.
O a patra
întrebare, care caută să afle de ce există universul, se deosebește destul de
mult de celelalte trei, însă nu pare mai puțin interesantă. O voi lăsa deoparte
pentru moment, urmând să o reiau ceva mai târziu…
Pag. 15 - 16
|
Adevăr Divin
