Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse

Chiar dacă René Guénon a mai scris articole și cărți având ca temă diferitele aspecte ale tradiției hinduse, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse este o carte de început pentru orice studiu teoretic al tradiției universale, înlăturând erorile și confuziile care domneau și mai domină încă părerile orientaliștilor, a căror erudiție se bazează pe cercetări istorice și informații exterioare, în timp ce Guenon privește lucrurile din miezul lor spiritual, ca unul care a avut o legătură profundă, dacă nu chiar misterioasă, atât cu tradiția hindusă, cât și cu cea universală, intuind legătura lor cu Tradiția primordială.
• Florin Mihăescu

Prefață
Cuvânt înainte

PARTEA ÎNTÂI Considerații preliminare
Cap. I Orient și Occident
Cap. II Divergența
Cap. III Prejudecata clasică
Cap. IV Relațiile între popoarele vechi
Cap. V Chestiuni de cronologie
Cap. VI Dificultăți lingvistice

PARTEA A DOUA Modurile generale ale gândirii orientale
Cap. I Marile diviziuni ale Orientului
Cap. II Principiile de unitate ale civilizațiilor orientale
Cap. III Ce trebuie înțeles prin tradiție?
Cap. IV Tradiție și religie
Cap. V Caracterele esențiale ale metafizicii
Cap. VI Raporturile metafizicii cu teologia
Cap. VII Simbolism și antropomorfism
Cap. VIII Gândirea metafizică și gândirea filozofică
Cap. IX Ezoterism și exoterism
Cap. X Realizarea metafizică

PARTEA A TREIA Doctrinele hinduse
Cap. I Semnificația precisă a cuvântului „hindus“
Cap. II Perpetuitatea Vedei
Cap. III Ortodoxie și heterodoxie
Cap. IV Despre buddhism
Cap. V Legea lui Manu
Cap. VI Principiul instituției castelor
Cap. VII Șivaism și vișnuism
Cap. VIII Punctele de vedere ale doctrinei
Cap. IX Nyaya
Cap. X Vaiseșika
Cap. XI Sankhya
Cap. XII Yoga
Cap. XIII Mimansa
Cap. XIV Vedanta
Cap. XV Observații, asupra ansamblului doctrinei
Cap. XVI Învățătura tradițională

PARTEA A PATRA Interpretările occidentale
Cap. I Orientalismul oficial
Cap. II Știința religiilor
Cap. III Teosofismul
Cap. IV Vedanta occidentalizată
Cap. V Ultime observații
Concluzie

CAPITOLUL 1. ORIENT ȘI OCCIDENT

Primul lucru pe care-l avem de făcut în studiul de față este să determinăm natura exactă a opoziției ce există între Orient și Occident și, înainte de toate, în acest scop, să precizăm sensul pe care vrem să-l dăm celor doi termeni ai acestei opoziții. Putem spune, ca primă aproximație poate cam sumară, că Orientul este, pentru noi, în mod esențial Asia, iar Occidentul, Europa; însă aceasta cere câteva explicații.

Când vorbim, de pildă, despre mentalitatea occidentală sau europeană, folosind fără deosebire unul sau altul din acești termeni, înțelegem mentalitatea proprie rasei europene luată în ansamblul său. Vom numi deci european tot ceea ce este legat de această rasă, și vom aplica această denumire comună tuturor indivizilor născuți din ea, în orice parte a lumii s-ar găsi: astfel, americanii și australienii, pentru a nu-i pomeni decât pe aceștia, sunt pentru noi europeni, exact la fel ca oamenii de aceeași rasă ce au continuat să locuiască Europa. Într-adevăr, este evident că deplasarea sau chiar nașterea într-o altă regiune nu poate schim­ba rasa, în consecință nici mentalitatea inerentă acesteia, și chiar dacă schimbarea mediului este susceptibilă de a determina mai devreme sau mai târziu anumite modificări, acestea vor fi destul de secundare, neafectând caracterele cu adevărat esențiale ale ra­sei, ci făcând dimpotrivă să reiasă uneori mai evident unele dintre ele. Astfel, la americani putem constata cu ușurință dezvoltarea împinsă la extrem a unora dintre tendințele constitutive mentali­tății europene moderne.

Se pune totuși aici o problemă, pe care nu putem să n-o indicăm pe scurt: am vorbit despre rasa europeană și despre mentalitatea sa; dar există într-adevăr o rasă europeană? Dacă se înțelege prin aceasta o rasă primitivă, având o unitate originară și o perfectă omogenitate, trebuie să se răspundă negativ, căci ni­meni nu poate contesta că populația actuală a Europei s-a format printr-un amestec de elemente aparținând unor rase foarte di­verse, nici că există diferențe etnice destul de accentuate, nu doar de la o țara la alta, ci chiar în interiorul fiecărui grup național. Totuși, nu e mai puțin adevărat că popoarele europene prezintă destule caractere comune pentru a putea fi deosebite net de toate celelalte; unitatea lor, chiar dacă este mai degrabă dobândită decât originară, este suficientă pentru a se putea vorbi, așa cum facem, ‚ despre rasa europeană. Numai că, această rasă este în mod natural mai puțin fixă și mai puțin stabilă decât o rasă pură; elementele europene, amestecându-se cu alte rase, vor fi absorbite mai ușor. și caracterele lor etnice vor dispărea mai rapid; însă aceasta nu se aplică decât în cazul în care există amestec. și dimpotrivă. atunci când există doar juxtapunere. caracterele mentale. care ne inte­resează cel mai mult, apar într-un fel mai reliefate.

Aceste caractere mentale sunt de altfel cele datorită cărora r unitate a europeană iese mai mult în evidență: oricare ar fi fost diferențele inițiale în această privință ca și în altele. s-a format puțin câte puțin, în cursul istoriei, o mentalitate comună tuturor., popoarelor Europei. Asta nu înseamnă că nu există o mentalitate specială pentru fiecare din aceste popoare. dar particularitățile ce, le disting sunt secundare în raport cu un fond comun în care par 1 să se suprapună: ele sunt în definitiv ca niște specii ale aceluiași gen. Nimeni. nici chiar dintre cei ce se îndoiesc că se poate vorbi despre o rasă europeană, nu va ezita să admită existența unei ci­vilizații europene; și o civilizație nu este altceva decât produsul și expresia unei anumite mentalități.

Nu vom încerca să precizăm de pe acum trăsăturile specifice mentalității europene, deoarece ele vor reieși suficient în continuarea acestui studiu; vom indica doar că la formarea sa au contri­buit mai multe influențe: cea care a jucat rolul preponderent este incontestabil influența greacă sau, dacă se preferă, greco-romană. Influența greacă este aproape exclusivă în privința punctelor de vedere filozofic și științific. În pofida apariției anumitor tendințe speciale, și propriu-zis moderne. despre care vom vorbi mai de­parte. Cât privește influența romană, ea este mai puțin intelectu­ală cât socială. afirmându-se în special în concepțiile despre Stat. drept și instituții; în plus. intelectual vorbind, romanii au împru­mutat aproape totul de la greci. astfel încât, prin ei nu s-a mani­festat decât influența acestora în mod indirect. Trebuie semnalată de asemenea importanța, în special din punct de vedere religios. a influenței iudaice. pe care o vom regăsi de altfel, în egală măsu­ră, într-o anumită parte a Orientului; există aici un element ex­tra-european la originea sa, dar care nu este mai puțin constitutiv, într-o anumită măsură, mentalității occidentale actuale.

Dacă ne referim acum la Orient, nu se poate vorbi despre o rasă orientală sau asiatică, chiar cu toate restricțiile aduse luării în considerare a unei rase europene. Aici e vorba de un ansamblu mult mai întins, cuprinzând populații mult mai numeroase, cu diferențe etnice mult mai mari; se pot distinge în acest ansamblu multe rase mai mult sau mai puțin pure, care oferă însă caracteris­tici foarte clare, fiecare având o civilizație proprie, foarte diferită de celelalte: nu există o civilizație orientală așa cum există una oc­cidentală, ci în realitate există civilizații orientale. Ar fi deci cazul să se spună lucruri speciale pentru fiecare dintre aceste civilizații, și vom indica în continuare care sunt marile diviziuni generale ce se pot stabili sub acest raport; dar, cu toate astea, se vor găsi aici, dacă ținem mai mult la fond decât la formă, destule elemente sau mai degrabă principii comune pentru a se putea vorbi de o men­talitate orientală, prin opoziție cu mentalitatea occidentală.

Nu este absolut exact când spunem că fiecare dintre rase­le Orientului are o civilizație proprie; acest lucru nu este rigu­ros exact decât pentru rasa chineză, a cărei civilizație își are chiar baza sa esențială în unitatea etnică. Pentru celelalte civilizații asiatice, principiile de unitate pe care se întemeiază sunt de o natură . cu totul diferită, cum vom explica mai târziu, fapt ce le permite să înglobeze în această unitate elemente ce aparțin unor rase ex­trem de diverse. Spunem civilizații asiatice, deoarece acelea pe care le avem în vedere sunt toate asiatice prin originea lor, chiar atunci când se întind în alte regiuni, ca în cazul mai ales al civili­zației musulmane. De altfel, este evident că în afara elementelor musulmane, nu considerăm drept orientale popoarele din estul Europei și nici chiar din unele regiuni vecine Europei: nu trebuie să se confunde un oriental cu un levantin, care este mai degrabă contrariul, având mai ales ca mentalitate caracterele esențiale ale unui occidental veritabil.

Nu poți să fii decât frapat la prima vedere de disproporția ce­lor două ansambluri ce constituie respectiv ceea ce numim Orient și Occident: fiind vorba de opoziție între ele, nu poate exista cu adevărat echivalență nici chiar simetrie între cei doi termeni ai acestei opoziții. Avem în această privință o diferență comparabilă celei ce există geografic între Asia și Europa, a doua neprezen­tându-se decât ca o simplă prelungire a primei; la fel, situarea re­ală a Occidentului în raport cu Orientul nu este în fond decât cea a unei ramuri detașate de trunchi, ceea ce trebuie să explicăm acum mai pe larg.

CAPITOLUL II. DIVERGENȚA

Dacă se ia în considerare ceea ce s-a convenit să se numeas­că antichitatea clasică, și dacă o comparăm cu civilizațiile orienta­le, se constată cu ușurință că ea este mai puțin îndepărtată de ele, în anumite privințe cel puțin, decât Europa modernă. Diferența între Orient și Occident pare să fi crescut mereu, însă ea este într-un fel unilaterală, în sensul că doar Occidentul s-a schimbat, pe când Orientul, într-un mod general, a rămas în mod sensibil așa cum era în acea perioadă ce se obișnuiește a fi privită drept antică, dar care este totuși relativ recentă. Stabilitatea, s-ar pu­tea spune chiar imutabilitatea, este un caracter ce li se recunoaște civilizațiilor orientale, în special celei chineze, însă interpretarea ei este diferită: europenii, după ce au început să creadă în „pro­gres” și „evoluție’: adică de un secol și ceva încoace, vor să vadă aici un semn de inferioritate, pe când noi vedem, dimpotrivă, o stare de echilibru pe care civilizația occidentală nu se dovedește capabilă să-I atingă. Această stabilitate se afirmă de altfel atât în lucrurile mici cât și în cele mari, un exemplu izbitor în acest sens putându-se găsi în faptul că „moda’: cu variațiile sale continue, nu există decât în țările occidentale. In definitiv, occidentalul, și mai ales occidentalul modern, apare în mod esențial ca schimbător și inconstant, neaspirând decât la mișcare și agitație, în timp ce orientalul prezintă exact caracterul opus.

Dacă s-ar dori figurarea schematică a divergenței în discuție, n-ar trebui așadar să se traseze două linii ce se îndepărtează într-o parte și cealaltă a unei axe, ci Orientul ar trebui reprezentat prin

Pag. 19 – 23