Părintele Crăciun Opre, mărturisitorul cu nume de sărbătoare

Am auzit de Parintele Craciun, dar nu l-am cunoscut decat intr-un anumit moment, cand a randuit Dumnezeu. Cand am vazut fiinta aceasta atat de plapanda, ma asteptam sa fie un om care isi plange neputintele, un om care incerca sa lupte pe fata cu greutatile si cu povara batranetii. Insa am descoperit cu totul alt om...

Fara sa-l fi intrebat cum il cheama, ne-a intampinat cu aceste cuvinte: „Pe mine ma cheama Craciun chiar si in ziua de Pasti“. Apoi, de fiecare data, gasea cate un cuvant pe care sa-l lipeasca de sufletul tau si sa-ti dea curaj sa te apropii.

Atent la fiecare suflet, cu o nemarginita rabdare fata de toti, Parintele Craciun se straduia sa-i faca pe toti aceia pe care-i intalnea sa aiba o fata senina, asa ca se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de intelepciune, umor care aducea bucurie in suflet, fara sa raneasca vreodata pe cineva.

In inima parintelui Craciun stapanea o adanca pace, pe care o transmitea si celor din jur. Nimeni nu l-a vazut vreodata maniindu-se, pierzandu-si rabdarea sau repezindu-i pe cei din jur. Era intotdeauna la dispozitia tuturor celor ce-l cautau, zabovind pana tarziu in biserica. Cu toate acestea, asa cum marturisea intr-o scrisoare, se simtea nevrednic de preotie si cu grija ca nu a facut destul pentru Dumnezeu si pentru oameni.

Celor care se plangeau ca „nu mai pot“, Parintele le dadea un raspuns simplu: „Poate Maica Sfanta! Si te ajuta si pe tine!...“ Daca-i spunea cineva: „Nu mai am rabdare...“ Parintele ii zicea cu naturalete: Are Maica Domnului... cere si vei primi!“. Aceste raspunsuri veneau atat de spontan si de firesc, incat aveai convingerea ca Parintele traieste intr-o lume in care, prin credinta, orice este cu putinta.

• IPS Dr. Laurentiu Streza, Mitropolitul Ardealului