Iubim poveștile, mai ales cele care lasă amprente greu de
șters în viața noastră, așa cum sunt poveștile de familie. Ele sunt
oglinzile în care ne privim din unghiuri avantajoase și incomode, forțe
care extind granițele vieții noastre, reflectoare sub care putem desluși
cum se transmit diferite caracteristici de-a lungul generațiilor.
E ușor să te regăsești în una sau mai multe din aceste fotografii de
familie – entuziasmându-te de focul de artificii al începuturilor în
doi, trăind miracolul nașterii unui copil, supraviețuind mișcărilor
tectonice ale parentingului, reparând pilonii unei căsnicii atinse de
ravagiile timpului, acomodându-te cu îmbătrânirea și moartea părinților,
supraviețuind loviturii tăioase a pierderii partenerului de familie,
pregătindu-te pentru rolul de bunic, în care continui să semeni ceva ce
vei secera doar în eternitate.
Povestea nu se încheie însă aici, în cortul ocrotitor al relațiilor
de familie, ci ea se deapănă și pe tărâmul relațiilor sociale, acolo
unde singurătatea s-a cuibărit în casele și inimile oamenilor. Acolo
unde în fundația prieteniei și-au croit drum fisuri tot mai adânci, iar
disponibilitatea de a fi acolo pentru celălalt a devenit tot mai rară.
Uneori, povestea pare să se fi rătăcit dincolo de hotarele realului,
tatonând tărâmul ficțiunii. De pildă, atunci când descrie cazurile
extreme de singurătate, în care societatea a născocit servicii noi, de
la închirierea actorilor care să joace rolul de prieten sau de rudă până
la firme specializate în curățenia locuințelor celor descoperiți după
săptămâni și luni de la moartea lor.
Chiar dacă ne așază în față neplăcutele convulsii ale colapsului
relațional, povestea nu ne lasă, la final, cu gustul demolator al
neputinței, ci resuscitează speranța că fiecare poate parcurge, în
cadența sa, călătoria vindecătoare a reînnodării relațiilor care ne fac
să ne simțim vii. |
Adevăr Divin
